Doamne Iisuse Hristoase, să tot fie vreo câteva vieţi de când am plecat din pridvorul primei mănăstiri, în căutarea Ta. Mi-ai făcut cu mâna, m-ai sărutat cu îmbrăţişarea unui soare preaplin. Tu erai cu mine, dar cuminte, mă aşteptai şi în acel pridvor.

Nu Te-am văzut, eram preocupat de culoare, mă pregăteam de pelerinaj. Aveam un toiag frumos, încrustat cu aforismele unor mari înţelepţi, nu-mi aduc aminte dacă le citisem, straie de pelerin şi multe cărţi de rugăciune, frumos copertate.

Aveam nevoie de ajutorul Tău, nimic mai mult. În noapte, nu ştiam dacă eşti în steaua polară sau în oricare altă stea, pentru că, Doamne, nu mă rugam.

Am plecat către Tine fără Tine, auzisem că e multă stricteţe în căutarea Ta. Că sunt multe reguli. Te căutam cu încordare, simţeam uneori o povară, dar aveam, punctual, nevoie de Tine. Jugul blând era o noţiune desuetă.

Am scrijelit, ca pe scoarţa copacilor, sute de pomelnice, trecându-mă la cei vii, auzisem „c-aşa e bine”. Aveam o emoţie lumească pentru răspunsul la primele solicitări şi o oarecare mândrie a paşilor ce atingeau locuri din cărţile de istorie. Am ieşit cu capul plecat, dar fără smerenie. Nu vroiam să fiu văzut, în goana cailor putere, de contemporanii mei.

Doamne, Te călcam, politic corect, în picioare, căutând dumnezeirea fără de Dumnezeu, pentru că deloc nu m-am rugat!

Te căutam, desfătându-mi ochii în peisajele minunate din zecile de drumuri către mănăstirile în care stăteam câteva minute. Eu în biserică, gândurile în afara ei, contabilizând la activ şi pasiv adâncul şi înaltul de la un infinit la altul.

Doamne, Te voiam complicat, filosofic vorbind, ceream canoane strict reglementate pe lege, deontologic gândind. Te creasem după chipul şi asemănarea mea nevolnică şi doar o singură dată, cu încrâncenare, m-am rugat.

Doamne Iisuse Hristoase, erai viu, blând şi smerit cu inima, atât de simplu şi frumos! Eu Te simţeam ca pe o povară, Te vedeam strict în paradigmă şi norme, pentru că deloc nu mă rugam!

Aveam nevoie de Tine, credeam că exişti, dar undeva, departe. Nu Te vedeam, nu Te respiram, pentru că deloc nu mă rugam!

Am aprins sute de lumânări în pelerinajele mele, trecându-mă ritualic la vii, însă deloc nu mă rugam. Aşa îmi ascundeam, în ipocrizie corectă, fariseismul pretinsului minut de rugăciune. Flacăra lumânărilor încălzea faţa de stingerea mea.

De la Apus spre Răsărit, mergeam în duhul lumii după target-uri religioase, dar deloc nu mă rugam. Am atins Sfinte Moaşte şi Icoane, căutând strict comercial, competenţele sectoriale ale Sfinţilor sau Icoanelor. Salutam Sfinţii între staţii, în fuga pelerinului nerugător, dar aproape deloc nu mă rugam!

Ajungeam, în sfârşit, în mănăstiri binecuvântate, mintea îmi fugea către suveniruri, către buna rânduială a aşezământului. Mă atrăgea mai mult frumuseţea locului decât a Duhului pentru că, Doamne, uimit de un pretins patetism şi patriotism, deloc nu mă rugam.

Am făcut pomeni, dăruind în grabă pentru „c-aşa e bine”, crescându-mi coeficientul de eligibilitate la veşnicie sau debarasându-mă de lucruri de care nu aveam nevoie, dar prin milostenie deloc nu mă rugam.

Ţineam rânduiala primenind paharu’ din afară, citeam sute de rugăciuni, dar deloc nu mă rugam.

Te chemam la ordin, pentru orice fleac, toiagul de pelerin devenise sceptru. Cognitiv eram iniţiat, dar nu Te trăiam pentru că, Doamne, nu mă rugam. Eram într-o stare de confort intelectual când vorbeam, la cafea, despre Tine. Dar, Doamne nu vorbeam cu Tine, pentru că deloc nu mă rugam.

Doamne Iisuse Hristoase, în marea Ta iubire, mi-ai îngăduit şi aceste metanii, artificializate în laboratoarele mărfurilor contrafăcute.

Mai întâi, în goana turistică de la un capăt la altul al lumii, mi Te-ai arătat aşa cum am vrut.

Apoi, într-o vreme, când sceptrul de pelerin devenise toiagul orbului, mi Te-ai deschis într-un estuar, aşa cum Eşti, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Ieri Te călcam în picioare, căutându-Te! Azi, în pelerinaj, Te găsesc în ochii şi-n închinarea pelerinilor rugători, dar, Doamne, numai noi doi ştim că aproape deloc nu mă rog!

Doamne, Iisuse Hristoase, bucuria mea, vin din pelerinaj! Cât mai este până la mine, să tot fie vreo câteva vieţi de când mă aştepţi în pridvor?!