Nu credeam că-mi voi aminti în aceste zile de celebrul roman al lui Hemingway, pe care l-am citit cu mulți ani în urmă, în vremea copilăriei. Atunci, mi-a fost cumva greu să înțeleg semnificația titlului. Fermecat de talentul de povestitor al lui Heming­way, nu descifram drama teribilă în care se găseau personajele romanului. Mai târziu, într-o toamnă rămasă în amintire ca o poveste fermecată, am traversat Munții Sierra de Guadarrama, ce leagă ca un brâu de granit Segovia de Madrid. Și am înțeles atunci, din frumu­sețea ireală a acelor locuri, că nu vom ști niciodată să deosebim cu adevărat binele de rău.

Mulți nu se vor opri, chiar și fer­mecați de o mă­reție blândă ca acea a muntelui Penarala, să păcătuiască cu aceeași neclintită strădanie de a alege ceea ce ne este potrivnic, chiar dăunător. În romanul lui Hemingway, acele locuri sunt teatrul unui război înfricoșător și, acum știm, inutil. Oamenii se transformaseră în arme fără suflet. Și chiar dacă Robert Jordan, personajul central al romanului, încearcă să se opună acestei metamorfoze malefice, a trecerii de la om la mașină de ucis, nu are cum să scape din grozăvia vremii. Ce-i pasă muntelui de orbirea omenească colectivă? Eu eram acolo, având în față vârful Penarala și mai știam că soarele care se ridică, schimbând culoarea unui lac din apropiere în purpuriu, a strălucit și atunci când Jordan și Maria, personajele lui Heming­way, visau la un singur lucru: să trăiască, pur și simplu. El, filolog renumit, devenise specialist în acțiuni de dinamitare. Ea, Maria, încerca să uite toată sufe­rința îndurată pe nedrept. Poate că și ei au văzut Penarala în purpuriu și atunci, într-o secundă, specialistul în sabotaje și nefericita Maria își vor fi auzit sufletul bătând ca un clopot uriaș, sacadat și sfâșietor.

Clopotul ascuns din inima noastră

Învățăm de la Maxim Gorki că în fiecare suflet stă ascuns un clopot pe care trebuie să-l descoperim, de care este bine să ținem seama și să-i ascultăm bătăile. Cu fiecare bătaie de clopot creștem în dorința de a face binele, de a fugi de cele rele și de a înțelege: cu noi este Dumnezeu. Să-L urmăm! Uneori, neținând seama de pâlpâirea eternă a binelui în noi, suntem înșelați, bănuind că ceea ce Domnul ne cere este prea mult și oricum prea greu de făcut. Oare nu a fost și Iisus Hristos ispitit în pustiu? Dar El a răspuns: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești” (Matei 4, 10). Răspunsul  Mântuitorului este etalonul credinței noastre în Dumnezeu, piatra de hotar, clipa în care sufletul și trupul decid să fugă de ispititor. Prin Iisus Hristos știm că darurile otrăvite sunt doar înșelător ușor de primit, altfel nu ar fi otrăvite. Nu vom avea nici un folos prin ele, biete pietre strălucitoare și amăgiri deșarte. Nu, Iisus Hristos nu ne cere prea mult. Și ne ajută să ducem povara oricărui lucru greu. El ne cheamă către desăvârșire. „Fiți, dar, voi desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). 

Trăim acum, în aceste zile, ca naufragiații pe insule pustii

Fiecare pe insula lui, departe de orice țărm, într-o ceață ce nu vrea să se ridice, fără să mai găsim în întuneric lumina intermitentă a vreunui far salvator care ne-ar readuce la țărm, din nou acasă, în acea viață în care mai există și altceva în afară de frică și boală. Uneori, în noaptea cu puțin somn, aud glasul profetului ca o speranță ce nu vrea să se lase învinsă, care nu acceptă, singură ea, să mă lase singur. „Atunci toată făptura va ști că eu sunt Domnul, Mântuitorul tău și Răscumpărătorul tău, viteazul lui Iacov” (Isaia 49, 26).  De multă vreme, de mult prea multă vreme, fiecare dintre noi fugea către insula lui – nu conta că e pustie – către amăgirea singu­rătății, lăsând-și sufletul să fie înșelat de orice ispită necurată. Vedeam singurătatea ca pe un dar de preț, un dar compatibil cu viața noastră modernă, încon­jurați de tehnologii sofisticate, strălucitoare și aparent indispensabile. Asemenea personajelor lui Hemingway, ne-am transformat din oameni în mașini, credeam că de acolo, de pe insula fiecăruia, suntem stăpânii universului. Nu există nici o comandă online care să ne readucă, asemenea lui Ulise, acasă – acum când, asemenea lui, ajunși pe insula Aeolos, am deschis din greșeală burduful în care erau ținute închise vânturile sălbatice. Suntem victimele vânturilor rele, cele cu molime, cele care ne aruncă pe țărmuri neprietenoase, departe de tot ceea ce știam și iubeam.

O molimă e ameninţătoare, dar nu eternă

În noaptea Învierii, Mântuitorul calcă cu moartea pe moarte. Acolo, pe insula fiecăruia, departe de orice nădejde, primim spe­ranța Învierii Domnului și auzim, dincolo de ceață, clopotele bisericilor goale de credincioşi. O, voi, nesă­buiților, nu știți că victoria vieții asu­pra morții este singura certitudine a exis­tenței noastre? În noaptea Învierii, desăvârșirea dumnezeiască umple spațiul și timpul. Este iubitoare și iertătoare, dată nouă prin Jertfa Fiului, Dumnezeu adevărat și om adevărat. 

O molimă vine și pleacă, dispare și reapare, amenințătoare, dar nu eternă, pustiitoare, până la urmă vulnerabilă. Clopotele au bătut din nou și în această noapte de Înviere. Pentru fiecare dintre noi, chemându-ne să ne sincronizăm cu ele, chemându-ne să sperăm, să cântăm și să ne rugăm. Acum știu de ce mi-am amintit de acest roman citit de mult. ­Fiindcă acum nu-i ușor să-ți umpli speranța cu vise, când normalitatea s-a schimbat în utopie. În romanul lui Gabriel Garcia Marquez, „Dragostea în vremea holerei”, un bărbat și o femeie decid de bună voie să se izoleze pe un vapor care nu mai avea dreptul să intre în nici un port, nicăieri în lume. Pe catarg flutura steagul care indica că la bord sunt cazuri de holeră. Cei doi erau sănătoși și erau singuri pe navă. Numai prin fuga radicală de lume puteau să-și dovedească iubirea unuia față de celălalt, departe de tot ceea ce-i oprise până atunci. Tot în nopțile de nesomn ale acestor zile, mi-ar plăcea să cred că aș fi atât de puternic în credință, încât să mă izolez de orice ispită sau păcat, singur în fața iubirii nemărginite a Mântuitorului, navigând pe marea liniștită a rugăciunii și a credinței, fără spaima slăbiciunii. Clopotele bat pentru noi. Turla bisericii să-mi fie far, călăuză și certitudine că nu sunt singur pe o insulă pustie și stearpă. Da, atunci va fi totul bine. Dumnezeu să ne aibă în paza Lui.

Hristos a înviat!

Sursă: Ziarul Lumina