Plătește-mi ce-mi ești dator! (Matei 18, 23-35)

E Duminica în care învățăm că putem fi iertați. Că iertarea noastră nu depinde de nimeni altcineva decât de această relație, inalienabilă, cu Dumnezeu. De starea noastră de părere de rău când ne prostim, ori ne umplem de ură și o manifestăm. E Duminica unui examen greu. Dacă ne întâlnim cu datornicul nostru? Dar cu Dumnezeu căruia-i datorăm tot?

Parcă niciunde Domnul nu-și arată dumnezeiasca uimire dinaintea urii și prostiei omenești ca în Pilda aceasta. O poveste deloc simplă, cum ar părea la prima vedere. Dintâi trebuie să înțelegem ce anume, ce reacție a Apostolilor a determinat vindecarea prin pildă a atitudinii. Căci Domnul Hristos nu-și rostește pildele pentru a ne da măsura inteligenței Sale ori a vocației Sale pedagogice. O face mereu pentru a îndrepta o atitudine, pentru a vindeca o rană, pentru a deschide un alt câmp de înțelegere minții umane ancorate în limitele imediatului.

Nici o pildă a Mântuitorului nu e lipsită de dimensiunea eshatologică, a Împărăției lui Dumnezeu. Aceasta caută să explice la minte de om curat – Apostolii nu aveau neapărat studii, dar Domnul le studiase inima și îi descoperise calzi și umani și curajoși – care anume sunt principiile pentru care un  copil este simbolul „celui mai mare din Împărăția Cerurilor” (Matei 18, 1-6) dovedind ascultătorilor săi că le înțelege zbaterea de a fi cineva. Prin opoziție cu ceea ce numim noi astăzi împlinire, carieră ori desăvârșire, Domnul Iisus Hristos alege un copil pentru a descoperi realitatea împlinirii interioare, prin curăție și liniște sufletească, fără de care celelalte nici măcar nu există. În același context – ce premerge Pilda datornicului celui răutăcios – Domnul așează și cuvintele despre sminteală ori pilda cu omul ce-și pierde o oaie din cele o sută, dar aflând-o se bucură de ea mult (Matei 18, 1-14) legând-o de înțelegerea protejării sufletelor copiilor dinaintea smintelilor produse de cei mari și de lumea în care aceștia „se produc”.

Apoi învață că, uneori, îndreptarea aproapelui se face și prin certare (Matei 18, 15-22), dar aceasta numai după ce s-a epuizat iertarea care trebuie să fie, în fapt, greu epuizabilă. Imaginea creată de Mântuitorul este aceasta a legării și dezlegării prin putere venită de sus a celor care ies din norma de viață și învățătură a Împărăției cerurilor. E cheia reacției Bisericii de fiecare dată când se întâlnește cu excese ale smintelii, uneori chiar în interiorul comunității ce se dă a fi creștină. E aici, la Matei 18, 18, prima vestire a forței inegalabile a dezlegării prin Taina Spovedaniei și prima vestire a puterii pe care comuniunea în Numele Său o poate oferi pentru vindecarea răutății lumii (Matei 18, 19-20). Și tot aici lui Petru ii răspunde Hristos Iisus la întrebarea: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până la șapte ori? (Matei 18, 21) lărgind inima iertătorului până dincolo de culmea vieții acesteia, spre Împărăție: Nu zic ție de până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte!(Matei 18, 22).

Pentru a descoperi acest mod de iertare, infinit, în fond, Domnul rostește pilda cu datornicul cel cu 10.000 de talanți în datorie. Enorm. O sumă de care, împrumutând-se, ar fi putut cumpăra un regat. Este însă de reținut că Domnul începe pilda cu aceste cuvinte: De aceea asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale (Matei 18, 23). Cu alte cuvinte Împărăția este asemeni unui Împărat, nu a unei Împărății în modul obișnuit al gândirii. Iar acest Împărat are autoritatea morală a judecării cu datornicii săi, căci nimeni nu intră în moarte fără datorii către Dumnezeu. Povestea ne duce spre un datornic absolut. O sumă atât de mare încât, vândut cu familia sa – inclusiv copiii – și toate ale sale, tot nu pare să satisfacă datoria. Omul se cucernicește, cere milă și îngăduință. Stăpânul se milostivește și-i dă drumul și-i iartă datoria. Omul suntem noi. Cu toate ale noastre. Bune și rele, împlinite și neîmplinite. Hristos ne arată că dinaintea cererii pocăite a omului Dumnezeu este milostiv, iertător, eliberator. Și nu o face doar ca să dea bine, ci pentru că poate să facă asta. Este Stăpânul absolut al Împărăției sale și nimic nu-i limitează puterea. Nimic? Ei bine, exact reacția opusă a aceluiași om dinaintea propriului datornic este motivul limitării iertării Stăpânului. Să ne înțelegem. Cel cu 10.000 de talanți este liber și fără datorii – cum nu fusese vreodată. Întâlnește pe propriul său datornic – nici 100 de dinari nu era puțin la unul ce nu avea nimic – și-l copleșește cu „sugrumarea”. O să spuneți că tensiunea propriei judecări dinaintea stăpânului l-a afectat emoțional. E posibil. Dar ce iese din el este prostia ce-l făcuse să nu aibă nici un rod după un împrumut de 10.000 de talanți – multiplul de 100 de ori a dinarului – și răutatea neînțelegerii iertării stăpânului. Aici este cheia Pildei. Cum te comporți dinaintea celui care trece prin ce treci tu. Verificați. Încercați să vedeți cum gândiți la rece și, mai ales, la cald, când vă copleșește dorința de bani și dreptate personală. Reacția omului e penibilă – desigur, nu după falsele rigori ale lumii noastre. O să spună destui că era firesc să reacționeze astfel, să-și recupereze banii. Vedem deseori aceasta la sistemul bancar, sistem fără scrupule morale ori chestiuni legate de iertări. El poate doar reeșalona datoria prin care te supune unei tensiuni asemănătoare robiei. Nu și ierta. Pentru că nici un sistem nu poate ierta. Doar omului i s-a acordat această dumnezeiască posibilitate de a face parte din Împărăția Iertării.

Reacția celorlalți, indignați de comportamentul fostului datornic este dură. Povestesc omului-împărat cele petrecute și acela cheamă încă-sluga, îl mustră și-l trimite în pușcăria din care-l scosese. E inegal și enervat Dumnezeu în judecarea noastră? Nu. E drept. Urmărește în ce mod rodește iertarea în noi. Cum folosim darurile ce ni le acordă pentru a fi mai buni, mai darnici și mai inteligenți. Amendează mitocănia, oricât ar crede unii că nu vede. Și prețuiește propria Lui iertare. Domnul Hristos și spune: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimile voastre” (Matei 18, 35). Așează pe om pe coordonate noi: Tatăl-iertare-inimă. Exact ce nu pare că mai contează. Nu conta nici atunci și pare că nici acum.

Mântuitorul oferă pilda și generațiilor noastre de neiertători. De falsificatori ai iertării. De datornici cu ifose de autorități. Dacă deschidem ochii vedem cum proliferează o rană de neiertare creată artificial de cei care au primit totul, totul de la Dumnezeu și propriul lor popor. Batjocorirea încrederii acordate de oameni, manipularea fără cinste a darurilor Țării, coabitarea cu răutatea și indecizia imorală și cultivarea urii ca formă de umilire a aproapelui au devenit un soi de politică culturală a vremii de acum. O rană mereu înveninată. Nu-i vorbă, datornicii au cam același caracter și nu prea mai auzi pe nimeni cerându-și iertare pentru nemerniciile în care își târăște datoriile asumate. Un foc de iad mocnește sub fiecare zâmbet de neiertare. Și unii încearcă să ne facă să credem că aceasta e normalitatea.

E Duminica în care învățăm că putem fi iertați. Că iertarea noastră nu depinde de nimeni altcineva decât de această relație, inalienabilă, cu Dumnezeu. De starea noastră de părere de rău când ne prostim, ori ne umplem de ură și o manifestăm. E Duminica unui examen greu. Dacă ne întâlnim cu datornicul nostru? Dar cu Dumnezeu căruia-i datorăm tot?

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie