Până la ora plecării nu știam cine și câți călugări anume vom călători la Locurile Sfinte. Dar Maica Domnului, ocrotitoarea noastră, ne-a adunat în număr destul de mare, tocmai acum, la praznicul ei. Considerăm aceasta o adevărată pronie divină. Inimile tuturor sunt pline de emoții. Privirile pătrund prin ferestrele mari spre aeroport, gândurile nu mai au astâmpăr, iar buzele se roagă în taină.

Un dor sfânt ne poartă pe aripi nevăzute, departe, spre Sfântul Răsărit, spre Mormântul lui Hristos, spre hotarele altei lumi. Ne simțim cei mai fericiți dintre călători. Plecăm spre Ierusalim! Nu știm la care vom ajunge mai întâi. La cel de jos, ori la cel de sus. Singur Domnul știe! De altfel, întreaga viață este o lungă călătorie spre Țara Sfântă.

Deodată vocea crainicului anunță: „Avionul pe ruta București – Tel Aviv pleacă la orele 7.20, cu o înălțime de zbor de 8.000 metri și cu o viteză de 650 km pe oră. Distanța de circa 2.000 km va fi străbătută fără nici o escală, în trei ore și zece minute”.

La orele 7.20 avionul cu cei 80 de călători se desprinde de pământ. Este o dimineață de toamnă, cu ceață la orizont și cer înnourat. În această clipă nimeni nu vorbește decât cu Dumnezeu. Ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, apoi primim binecuvântare și cântăm Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, repetând încet obișnuita rugăciune: „Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Omofor!”.

Avionul își face cale spre cer, prin ceață și straturi de nori. Sub noi pământul se îndepărtează repede. Casele, șoselele, ogoarele devin tot mai mici și se pierd sub ceață. Apoi apar din nou, sub razele soarelui de dimineață, care își arată fruntea prin fereastra norilor. Deasupra noastră, cerul lui Dumnezeu, limpede, neprihănit și albastru profund, își deschide larg brațele spre hotarele nepătrunse ale veșniciei. Slavă Ție, Doamne, pentru toate, slavă Ție!

Ultimul condac al acatistului ia sfârșit. Inimile noastre poartă o bucurie nemaigustată vreodată în viață. Ne simțim desprinși cu totul de cele omenești. Plutim între divin și uman, între cer și pământ, între Ierusalimul de jos și cel de sus și ne rugăm să le dobândim pe amândouă. Ne rugăm pentru noi, pentru cei ce călătoresc pe mare, pe uscat și prin aer. Ne rugăm Maicii Domnului și sfinților din cer pentru oamenii care ostenesc din greu pe fața pământului.

Înaintăm în linie dreaptă spre Sfântul Răsărit, ca niște păsări călătoare spre țările calde. Simțim că, din această parte, ne-a răsărit nouă, tuturor, lumina Învierii lui Hristos. Soarele ne privește mereu din față, iar noi căutăm în jos, peste creștetul așa de minunat al norilor. Într-adevăr, norii care despart tăria cerului neprihănit de tăria pământului sunt și ei o minune a lui Dumnezeu. Dacă pe partea dinspre pământ norii sunt agitați, frământați de curenți și furtuni, sunt întunecați și confuzi, pentru că nu sunt luminați niciodată de soare, în schimb de cealaltă parte sunt nespus de frumoși, plini de lumină și neprihăniți, pentru că în ei se oglindește permanent cerul cu soarele, cu luna și stelele nopții. Au ceva din paradis pe creștetul lor. Unii par cetăți de lumină, alții turnuri înalte de veghe, iar alții iau forma unor valuri de mare, legănate de vânturi. Ce minunată este lumea cerului!

La orele 8 ne aflăm deasupra litoralului românesc. Printre norii rarefiați observăm încă uscatul de culoare verde închis, conturul neregulat al Mării Negre, apoi singură marea – o întindere fără margini de ape de culoarea plumbului. Se disting și câteva puncte albe pe valuri. Sunt vapoare care își croiesc drum spre larg.

Înaintăm între cer și pământ ca o jumătate de ceas. În față se observă apoi o limbă subțire de pământ și încă una. Este strâmtoarea Bosfor. Câte ființe umane nu s-au perindat prin această enigmatică poartă a continentelor! Câte speranțe nu s-au spulberat în adâncurile ei! Câți călători spre Locurile Sfinte, spre Muntele Athos, spre Elada și Asia nu s-au strecurat pe porțile Bosforului!

Este ora 8.30. Spre sud se observă o mare așezare urbană. Este orașul Istanbul – Constantinopolul de altă-dată –, milenara cetate a Ortodoxiei, capitala Imperiului bizantin, care a dominat lumea creștină peste o mie de ani; scaunul marilor Sfinți Ierarhi Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Proclu, Metodiu, Ioan Pustnicul, Fotie și alții care au apărat Ortodoxia și au mărturisit pe Hristos cu cuvântul și cu fapta. Pe fundalul confuz al orizontului se înalță, măreață, masivă și solitară, biserica Sfânta Sofia, ca un tainic semn de mirare înfipt între cer și mare.

Suntem deasupra Asiei Mici, pe care o traversăm în diagonală. Configurația Turciei pare destul de sărăcăcioasă. Țară de piatră golașă, cu lungi spinări de munți fără vegetație, cu podișuri și dealuri cenușii pline de ponoare abrupte, cu văi fără vegetație și râuri secate. Distingem ici-colo sate cu case albe, foarte înghesuite, și ogoare deja culese.

Rând pe rând ne vin în minte vechile localități din epoca de glorie a Creștinismului: Niceea și Calcedonul, unde au avut loc Sinodul I și IV Ecumenic; Nicomidia, cu numeroșii ei mucenici arși de vii în biserică (20 decembrie); Trapezuntul, patria Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, și altele. Trecem pe deasupra Bitiniei și Galatiei creștinate de Sfântul Apostol Pavel. La orele 9 suntem deasupra podișului Anatoliei, o întindere imensă și neregulată de pământ și piatră. Undeva, în stânga noastră, se conturează orașul Ankara, capitala Turciei. Aici a pătimit pentru Hristos, în veacul al III-lea, cel mai mare mucenic al Bisericii noastre – Sfântul Clement, episcopul Ancirei (23 ianuarie). În continuare se află provincia Capadociei, patria marilor dascăli și ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Grigorie de Nyssa.

Lăsăm în urmă podișul Anatoliei și ne apropiem de sudul Turciei. Sub noi se află vechile cetăți străbătute de pașii marelui Apostol Pavel: Iconia, Pisidia, Listra, Derbe; spre răsărit începe provincia Cilicia – patria Apostolului neamurilor, iar spre apus se conturează provincia Liciei cu orașul Mira, patria Sfântului Ierarh Nicolae. Dăm slavă lui Dumnezeu că am văzut de sus, pentru o clipă, aceste locuri sfinte, leagănul Creștinismului primar.

La orele 9.40 suntem în dreptul litoralului Mării Mediterane. Plutim între cer și mare. Nici un nor pe cer, nici un vapor pe mare. La orizont, o linie gri desparte cele două țări. Este coada insulei Cipru. Sub noi apare conturul neregulat al mult disputatei insule. Se observă orașul Nicosia, capitala Ciprului, iar de jur-împrejur plantații verzi de măslini, portocali și lămâi. Țară scăldată de soare și mare! Pământ sfințit de pașii Sfântului Apostol Pavel, popor binecuvântat, păstorit de ierarhi aleși, ca Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Epifanie al Constanțianei, Trifilie și atâția alții!

Ocolim orașul și ne depărtăm în larg. În urmă, insula Cipru rămâne ca un mare semn de întrebare, înfipt de mâna Creatorului între ape și continente. Ne apropiem de Țara Sfântă! Sub noi, Marea Mediterană, de culoarea cerului închis, strălucește în razele soarelui. Gândurile noastre nu au liniște. Ne imaginăm fiecare cu un ceas mai devreme Cetatea Ierusalimului și Mormântul Domnului. Apoi din nou ne rugăm și mulțumim Mântuitorului pentru toate.

La orizont, spre răsărit, apare uscatul. Este Asia! Asia, continentul marilor religii ale lumii și leagănul Creștinismului! Suntem în dreptul Libanului. Pe cer se conturează Munții Liban și Antiliban. Apoi se distinge portul Haifa și litoralul israelian. Avionul începe să coboare lin, spre aeroport. O bucurie negrăită saltă în inimile noastre. În curând vom păși pe pământul făgăduinței, unde s-a lucrat taina mântuirii oamenilor! Plutim deasupra pământului sfânt! Sub noi se întind grădini verzi de banani și portocali, alei lungi de eucalipți și chiparoși.

Coborâm ușor pe aeroportul internațional Lod (Lida). Este ora 10.30. Îndată ce punem piciorul pe pământul Țării Sfinte, ne însemnăm cu Sfânta Cruce, facem trei închinăciuni și rostim cu ochii în lacrimi această scurtă rugăciune: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, ediția a VI-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 14-18)