Noi știm cu câtă grijă, atenție și emoție ne pregătim atunci când suntem chemați să participăm la un eveniment lumesc care este important, dintr-un motiv sau altul, pentru noi. Cu câtă însuflețire ne pregătim sufletește,  pentru a face o impresie bună. Lăsăm la o parte grijile cotidiene pe care le avem și ne concertăm pentru acest eveniment, care devine prioritatea „agendei” noastre. Nu vrem să ratăm momentul acesta.  Însă, oare, acum ne întrebăm, facem același lucru, și când venin la nunta Fiului de Împărat, la Sfânta Liturghie?

Ne lăsăm noi toata grija cea lumească la o parte, ne primenim noi sufletele și starea noastră înaintea lui Dumnezeu, astfel încât să nu ratăm momentul, să nu treacă acest Eveniment al evenimentelor pe lângă noi? Suntem noi gata de nuntă?

Iată, iubiți credincioși, o întrebare de căpătâi pentru noi, creștinii. Suntem noi gata să-L întâmpinăm pe Hristos, pe Dumnezeul cel Viu? Sfântul Teofan Zăvorâtul merge chiar mai departe și ne întreabă, legat de această pildă: suntem noi, oare, credincioşi? Sigur că, formal, suntem. Formal, suntem prezenți aici, la Liturghie, poate chiar duminică de duminică. Formal ne închinăm. Formal spunem crezul. Poate mai și simțim câte ceva, poate ne emoționează un moment din cadrul Liturghiei, poate o priceasnă.

Dar nu este de ajuns, preaiubiții mei. Nu este de ajuns să fim prezenți aici cu un sfert de persoana noastră, cu doar o parte din inima noastră, pe când restul a rămas înglodat în griji, în păcate, în patimi. Dă-mi Fiule, inima ta, scrie în Scriptură (Pildele lui Solomon, 23, 26). Dumnezeu vrea toată inima noastră. Dumnezeu ne vrea integral aici, să fim cu trup și suflet, prezenți, cu adevărat, la nunta Fiului Său. La Dumnezeu nu merge cu jumătăți de măsură și cu formalisme. Știm foarte bine că pe cei căldicei Dumnezeu îi scuipă din gura Sa (Apocalipsa 3, 16). Știm că zice profetul Ieremia că Blestemat este tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă (Ieremia 48, 10).

Așadar, Iubiți credincioși, toate acestea sunt spre trezirea noastră. Să nu ne mințim pe noi înșine: nu suntem gata de nuntă. Nu suntem, încă, credincioși cu adevărat, până la capăt. Venim la nuntă mereu nepregătiți, mereu neprimeniți, mereu cu inima îndoită, acaparată de vuietul grijilor lumești. Și mereu Dumnezeu ne păsuiește, ne iartă, ne cheamă și ne așteaptă. Să nu facem din îndelunga dragoste a lui Dumnezeu prilej de păcat pentru noi! Să înțelegem ce ni se întâmplă! Pentru că, iubiților, vine ceasul și aproape este, când fiecare dintre noi va fi chemat la o nuntă care nu se va mai repeta și care nu va suferi amânare: iar acel moment este momentul sfârșitului nostru. Atunci vom da ochii cu Însuși Hristos și să nu fie, Doamne, ca vreunul dintre noi să nu aibă haina de nuntă, adică sufletul nepregătit, nespovedit, neușurat de păcate.

Ce ne rămâne de făcut, cum ne putem pregăti de nuntă? Mai întâi, înțelegând la ce și de către Cine suntem chemați. Înțelegând că lumea aceasta-i trecătoare și că noi aparținem unei alteia, în veșnicie, pregătită nouă de Însuși Hristos. Apoi, înțelegând că nu ne putem juca cu focul. Nu ne putem juca cu mântuirea noastră! Fiindcă mântuirea se câștigă, preaiubiții mei! Nu se dă „pe gratis”, nu e „automată”, indiferent de ce facem cu viața noastră și față de semenii noștri! Se câștigă sau se pierde! Oare conștientizăm noi acest lucru până la capăt? Dacă am afla că avem o boală care poate fi mortală, oare nu ne-am preocupa intens numai și numai de a-i găsi leacul și de a face toate lucrurile care ne aduc sănătatea? Am mai avea loc pentru alte preocupări sau pentru grijile lumești, dacă la mijloc s-ar afla viața noastră? Or, aici este cu mult mai mult, căci la mijloc e veșnicia! Mai putem sta noi neglijenți, comozi, căldicei, dacă înțelegem cu adevărat ce bătălie se dă pentru sufletul nostru?

Un alt lucru pe care-l putem face pentru a ne pregăti este urmarea îndemnului Mântuitorului Hristos: pocăiți-vă, căci se apropie Împărăția Cerurilor. Pocăința, iată calea cea mai scurtă, cea mai bună, cea mai sigură, prin care ne putem curăța haina de nuntă. Așadar să ne smerim, să ne vedem propriile păcate, să ne doară îndepărtarea noastră de Dumnezeu, să ne străpungem inima și să plângem. Pentru că, așa cum spunea un mare părinte contemporan, suntem adevărați doar atunci când plângem. Și nu putem intra în împărăția și bucuria Domnului nostru numai dacă suntem adevărați. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!