Două texte ne însoțesc întoarcerea din sărbătorile ce ne-au adus aminte că suntem ai lui Hristos. Unul este așezat în sâmbăta de după Botez și este așezat la Utrenia zilei (Matei 4, 1-11) și un altul – așezat în seama Duminicii de după Botez – fundament vieții noastre duhovnicești (Matei 4, 12-17). În fond, este o singură lectură din Evanghelie. Mai întâi ascultăm interogațiile provocatoare ale diavolului. Domnul se lasă ispitit de nenorocitul stăpân al întunericului. Nu e un joc de roluri cum încearcă de prea multă vreme să ne lămurească adepții relativismului teologic. Este cea dintâi întâlnire a Domnului cu domnia care subjugă lumea. Ne învață să fim tari și să nu care cumva să credem că a fi credincios înseamnă doar citarea cu precizie din Scripturi. Și nici ispitirea pe seama Scripturii a gesturilor care să vădească altora credința. Pentru că diavolul oferă ceea ce nu are. E nimicul provocator, mincinos și convins el însuși de minciunile sale. Recitiți ispitirile și veți înțelege că ele prind până astăzi în capcana lor. E neschimbat în metode și numai noi, neatenți și plini de aroganțe, uităm răspunsurile serioase ale Domnului Iisus Hristos la tot ce înseamnă mizeria lașului care prezintă din ascuns lumea ca și cum ar fi a lui. Ca și cum nimeni, niciodată, nu poate emite altă părere decât furia aroganței sale mincinoase. Nu cred că sunt singurul care simte în răspunsurile Domnului Hristos inima plină de inteligență și iubire a Dumnezeu-Omului. Inteligența aceasta va birui moartea. E inteligența răbdătoare care sporește în iubire. Este Iubirea, fără de care nimic nu poate fi gândit ca răspuns iadului!

În prelungirea acestei lecții a iubirii care biruiește iadul vine chemarea Domnului Hristos la pocăință. Nu avem de a face cu o chemare ca o poruncă. Ci cu o chemare ca un semn de inteligență iubitoare. Pocăința la care face apel Hristos este pocăința care schimbă lumea pentru că schimbă omul ca omenitate. Este chemarea unei împliniri în Dumnezeu. Observăm că nici măcar nu ne este prezentată drept obligație cât țintă. Obiectiv de viață. O provocare cotidiană care ne poate apropia de Dumnezeu prin biruirea ispitelor venite dinspre partea infatuării raționale la care suntem ghidați să ajungem. Ținta venirii la Iordan a Domnului Hristos pare exact continuitatea între profetismul lui Ioan și profetismul Mântuitorului care urcă din mal de râu la culmea de lumină a Golgotei. Căci, chemarea este vindecare de umbra morții și de întuneric. Suntem așezați laolaltă cu cei din hotarele lui Zabulon și Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, în Galileea neamurilor, ca să ieșim din întuneric. Să vedem lumină mare. Să aflăm țel viețuirii noastre ca oameni și ca popoare. Nimic nu îmi pare mai important, la începutul de an calendaristic, decât să ne acordăm inima la ritmul liturgic al Bisericii. Și să descoperim sensul real al vieții. Dobândirea pocăinței ca stare reală a atingerii vieții veșnice. Veșnicia noastră începe de aici. Și nici o ispitire nu ne poate scoate din fluxul iubirii lui Dumnezeu. Nu ne poate lipsi de inteligența reală, asumată în iubire și cunoaștere a voii lui Dumnezeu. 

Au trecut sărbătorile cu „ispitele” lor și pare că am rămas mai obosiți după alergarea prin ele dacă nu ne-am lăsat deoparte clipe reale, cu sens în trăirea Evangheliei. Poate că merită reținut de fiecare dintre noi că Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul, plătește cu propria lui viață libertatea de a trăi adevărul. Pocăința este un efort de libertate. De libertate asumată în Hristos Iisus. Biruitorul iadului și Dăruitorul de har întru pocăință. O Țară este puternică atunci când oamenii săi trăiesc pocăința ca un dar de împlinit. Să fim, așadar, puternici pentru Țară! Avem nevoie unii de alții!