În vremea aceea a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit: Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție. În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoința înaintea Ta. (Matei 11, 20-26) (Miercuri în săptămâna a patra după Rusalii)

După ce a mărturisit despre Sfântul Ioan Botezătorul spunând că este mare proroc între oameni și a arătat cum acesta vestea Împărăția cerurilor postind și propovăduind pocăința, în pericopa evanghelică din miercurea săptămânii a patra după Rusalii, Domnul Iisus punctează și faptul că vestirea Sa cuprinde același mesaj. Dar fiindcă El propovăduia adesea în locuri neconvenționale, precum casele celor considerați păcătoși, a fost văzut de tradiționaliști drept unul care nu respectă tradițiile vechi evreiești referitoare la post și curățire.

Domnul nu se împiedică de aceste formalisme, desigur importante în felul lor fiindcă nu ele primează, ci propovăduirea apropierii Împărăției cerurilor. Diferă modul cum acest mesaj este transmis. Nu există o singură formă valabilă prin care să se vorbească despre importanța apropierii de Dumnezeu, ci fiecare vestitor alege forma care îi este mai prielnică propriei firi. Nu toți oamenii se desăvârșesc, de exemplu, prin post. Unii pot excela în nevoințele ascetice, dar dintre aceștia sunt și unii postitori care în zelul lor mai uită de dragostea aproapelui. Alții pot să fie din fire foarte sociabili, să se atașeze de cei din jur, să facă mult bine, dar să mai uite din când în când de rigoarea morală. Cât timp ne aflăm pe pământ, lucrăm atât la propria noastră îndreptare, cât și la a semenului.

Toți cei care încearcă să se desăvârșească, potrivit stării lor, se apropie de Dumnezeu pas cu pas. Cei care se cred deja perfecți, riscă să se împietrească într-o mare eroare. Când ne întâlnim cu astfel de oameni, care critică orice, care nu agreează nici austeritatea, dar au obiecții cu privire la viziunea relaxată și în același timp iubitoare a lumii, cu persoane cărora nimic nu le convine, dar nici nu propun ei înșiși o alternativă reală, ne dăm seama că este mult de muncă până să înțelegem bine mesajul creștin al iubirii aproapelui. Despre această categorie vorbește aici Domnul Iisus, când rostește cunoscutele exclamații care încep cu exclamația „vai!”.

Hristos deplânge pe rând anumite cetăți din nordul Țării Sfinte în care a propovăduit și în care a fost ca și acasă, dar unde cuvântul Evangheliei nu a lucrat. Degeaba e Betsaida satul natal al lui Petru și Andrei, poate și al lui Ioan și Iacov, cei mai cunoscuți dintre apostoli, dacă nimeni de acolo nu se pocăiește și nu primește pe Domnul Hristos. La ziua judecății din urmă, le va fi mai bine cetăților Tir și Sidon, locuite de păgâni. Acolo a întâlnit-o Domnul pe femeia canaaneancă, lăudându-i marea ea credință (Matei 15, 22). Iisus deplânge și destinul cetății Capernaum, locul unde S-a stabilit pentru o perioadă socotindu-l casa Lui, după ce a venit de la Iordan, de la botezul lui Ioan (Matei 4, 13). Dar fiindcă Hristos nu a fost primit din inimă acolo, cetății îi va fi mai greu decât Sodomei, cunoscută ca sălaș al păcatului, dar în care locuise odinioară Lot, care a oferit sălaș trimișilor lui Dumnezeu, iar pentru aceasta a fost salvat (Facere 19, 1).

De ce se întâmplă ca orașe cu nume mari în istoria biblică, asociate cu oameni sfinți, să nu fi acceptat Evanghelia? Se adeverește un alt cuvânt al Domnului că „niciun prooroc nu este bine primit în patria sa” (Luca 4, 24). Este lucru știut că mai întotdeauna localnicii, casnicii, cunoscuții vor imputa unei personalități tot felul de lucruri mărunte, vor încerca să o coboare la statutul lor și îi vor recunoaște cu greu meritele. Din păcate, vedem deseori cum intelectuali, scriitori, savanți de-ai noștri sunt nesocotiți în țara lor și primesc recunoaștere printre străini sau poate și la noi, dar numai după ce au trecut la cele veșnice. Acest lucru demonstrează că firea omenească nu s-a schimbat foarte mult în două mii de ani, însă nu de aici ar trebui să vină îngrijorarea și întristarea, ci mai degrabă de la faptul că am micșorat dragostea dintre noi.

Despre Sodoma, Tir și Sidon, Domnul afirmă chiar că ele pot primi îndurare fiindcă în aceste cetăți ale fărădelegii nu s-au făcut minunile dumnezeiești văzute în cetățile lui Israel. De aici înțelegem că e foarte posibil ca la judecata obștească noi, care am cunoscut Evanghelia, rânduielile bisericești, minunile Domnului și ale sfinților, să fim mai prejos decât păgânii pe care deseori îi desconsiderăm. Aceștia, judecați după legea firii, pot fi găsiți mai curați și mai drepți decât creștinii, deși nu L-au cunoscut pe Hristos. Un asemenea semnal de alarmă ne îndeamnă la precauție în catalogarea celor diferiți de noi și la multă smerenie, care e calea adevăratei slave.

În finalul textului Evangheliei din miercurea a patra după Rusalii, Domnul Hristos înalță un imn de slavă pentru marea taină dumnezeiască, aceea că Atotțiitorul ascunde minunile de ochii celor așa-numiți înțelepți, așa-numiți civilizați, așa-numiți pricepuți și le descoperă în schimb pruncilor, adică celor considerați neînțelepți, necivilizați și nepricepuți. Dumnezeu face aceasta pentru că iubește smerenia și nu poate sta aproape de cei care se cred mari. Bunăvoirea lui Dumnezeu este ca să fim asemenea copiilor în nevinovăție, nepricepuți ca ei în viclenia păcatului.