Această poruncă era pentru Adam o provocare şi o încercare, în acelaşi timp. Dumnezeu îi face cunoscut lui Adam că mai există şi o altă cale în afara celei a binelui, pe care Adam ar fi trebuit să o urmeze. Dar Dumnezeu, înzestrându-l cu libertate, voia ca Adam să-şi câştige singur meritul de a ajunge dumnezeu după har, alegând el singur calea binelui.

Porunca a fost dată atât lui Adam, cât și nouă, tuturor

Porunca dată primilor oameni a fost interpretată simbolic de Părinţii răsăriteni. Faptul că porunca are două părţi - o parte care foloseşte singularul şi una care foloseşte pluralul - este interpretată de Cuviosul Nichita Stithatul ca parte a Proniei divine. Porunca nu este valabilă doar pentru primii oameni, ci şi pentru urmaşii acestora, prin urmare, păcatul lui Adam este prototipul neascultării și al păcatului ce se vor repeta şi mai târziu, chiar dacă sub forme diferite. Dumnezeu a dat omului poruncă, zicând: „Din tot pomul din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi; în ziua în care veţi mânca din el cu moarte veţi muri” (Facere 2, 16-17). „Mai întâi îşi îndreaptă porunca spre unul... Apoi vorbeşte la plural, către mai mulţi... Ce înseamnă aceasta? Dumnezeu ne învaţă că taina poruncii acesteia nu se îndreaptă numai spre Adam, ci va trece fără îndoială şi la noi toţi... Ceea ce a păţit atunci Adam, amăgit de Eva, şi Eva, amăgită de şarpe, se întâmplă cu noi, cei ce ne naştem după ei de la ei” (Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a Raiului, cap. 10, în Filocalia, vol. VI), atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, neascultând poruncile Sale.

Facilitatea împlinirii poruncii divine

Porunca dată de Dumnezeu era una uşor de ţinut, pentru că nu oprea decât de la fructele unui singur pom, celelalte nefiindu-i interzise, şi omul avea în ajutorul său, pe lângă firea sa raţională şi morală, şi ajutorul harului lui Dumnezeu, care îl întărea şi-i înlesnea astfel împlinirea poruncii. Din bunătate, Dumnezeu a dat o singură poruncă şi aceasta uşor de păzit, pentru ca omul să nu fie supus unei încercări grele, pentru a-i oferi putinţa de a rezista cu uşurinţă ispitei diavolului (pe care Dumnezeu a prevăzut-o), şi pentru a-l ajuta să se folosească bine de libertatea sa.

De ce a dat Dumnezeu această poruncă și cu ce scop?

Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să şi le întărească prin practică şi să ajungă astfel la acel grad de desăvârşire, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Pentru aceasta i-a poruncit ca din toţi pomii Edenului să mănânce, numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânce, adăugând că, îndată ce va mânca, va muri (Facere 2, 16).

Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a aşezat într-o stare de mare bogăţie şi i-a dăruit o neasemuită cinste. Dar tocmai pentru a nu cădea din această pricină în mândrie, uitând că nu are de la el însuși toate bunătăţile, i s-a dat această poruncă. Omul trebuia să asculte de Creator şi să nu prefere darul în locul ascultării de Dăruitor. Sfântul Grigorie Palama este de părere că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, dintru început a fost făcut întru asemănarea cu Hristos, pentru ca să poată vedea în El, la vremea cuvenită, Arhetipul său; şi de aceea i s-a dat în Rai poruncă omului (Omilie la Botezul Domnului). Porunca indica omului că nu spre cele sensibile trebuie să-i fie creşterea, sau nu fără Dumnezeu, ci în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Părintele Stăniloae menţionează în acest sens: „Nu graniţa ce i s-a pus omului îi închidea propriu-zis sporirea în viaţă, ci ieşirea din sfera divină, prin amăgirea că se întinde într-un domeniu mai larg. Sensul acestei graniţe îl avea porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, adică de a nu da drumul simţualităţii, de a nu-i permite să atragă şi spiritul exclusiv în imanenţă. Porunca urmărea ţinerea omului în matca ce-i făcea posibilă creşterea, oprirea lui de la revărsarea şi împrăştierea haotică. Porunca aceasta constituia în acelaşi timp o graniţă a spiritului înspre Dumnezeu, şi o graniţă a simţualităţii înspre spirit. Constituia o asemenea graniţă prin teama ce trebuia să o aibă omul de a nu asculta de Dumnezeu (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, Ortodoxia, An IX (1957), nr. 1, p. 12). Odată cu această poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului, i-a dat în mod indirect şi responsabilitatea faptei lui. Porunca însemna propriu-zis oprirea omului de a ieşi din unirea cu Dumnezeu. Împodobind deci Dumnezeu făptura, i-a dăruit vieţuirea în Paradis. Dar, pentru că „trebuia ca cel astfel înfrumuseţat şi încoronat cu belşugul bunătăţilor de sus să nu fie lăsat să fie dus spre îngâmfare, ignorându-şi starea de dependenţă (căci lărgimea în strălucire şi libertatea nemăsurată uşor duce pe cineva spre patima îngâmfării şi înălţării), i s-a dat – cum se dă de obicei o măsură slujitorilor – o lege a înfrânării, ca prilej de a nu uita pe Stăpânul, ca prin ea să fie adus mereu la amintirea Celui ce a dat porunca şi să ştie clar că e supus rânduielilor Celui ce-l stăpâneşte” (Ibidem).

Porunca dată era temporară, nu definitivă

Părinţii ne învaţă că oprirea gustării din pomul cunoştinţei nu era absolută sau o oprire de principiu, ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raţionale şi cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru totdeauna împărtăşirea de lume, ci numai până ar fi ajuns să-şi stăpânească deplin simţirea prin maturizarea spirituală. Adam era un copil din punct de vedere spiritual. Nu toate mâncărurile sunt bune pentru copii. Unele mâncăruri îi pot omorî, în timp ce adulţii le pot gusta fără nici o oprelişte. A fost oprit omul să mănânce dintr-un anumit pom pentru a se vedea dacă omul merită acea vrednicie şi cinste înaltă la care avea să fie înălţat după încercare. Dumnezeu i-a dat omului porunca să nu mănânce din pom, după ce a luat toate măsurile de prevenire pentru aceasta. Nu i-a forţat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot preţul virtuţii, şi ca nu cumva chiar silit fiind şi neascultând, mai mare osândă să-şi agonisească. Dar omul, neascultând, şi-a deschis larg simţirea, ceea ce i-a orbit mintea, l-a înstrăinat cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor. „Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască, menită să alcătuiască podoaba lui spirituală  şi a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o, datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia…, vol. III).

De împlinirea acestei porunci atârna întreaga soartă viitoare a omului

Omul trebuia să îndeplinească porunca, pentru că ea cuprindea întreaga voinţă a lui Dumnezeu exprimată faţă de om şi omul primise de la Dumnezeu atât de mari şi numeroase binefaceri, încât nu trebuia nici o clipă să şovăie. De împlinirea acestei porunci atârna apoi întreaga soartă viitoare a omului: împlinirea avea să-i aducă perfecţiunea îngerească de a nu mai putea păcătui şi să-i păstreze pentru totdeauna bunurile cu care fusese hărăzit, iar neîmplinirea avea să-i atragă pierderea tuturor bunurilor în posesia cărora se afla – ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat.