În toate religiile, de-a lungul veacurilor, regăsim ideea de post. Se pot găsi similitudini, se pot face tot felul de conexiuni. Dar oare semnificația postirii este aceeași la toți?

Există un dialog extrem de relevant pe această temă în cele trei Evanghelii sinoptice care pornește de la... nepostire! „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Matei 9, 14-15).

În Rai, protopărinții Adam și Eva au încălcat porunca postului, gustând din rodul „pomului cunoștinței binelui și răului” (Facerea 2, 17). Această interdicție n-ar fi fost una pentru totdeauna. După ce s-ar fi maturizat duhovnicește, unindu-se cu Dumnezeu în chip deplin, ar fi primit și această „cunoștință”. Așa cum un părinte își ține azi departe copilul de anumite informații pe care i le dezvăluie pe măsură ce vârsta îi permite să le „proceseze”.

Așa a debutat istoria unei omeniri aflate departe de „grădina Raiului” și care era marcată de anunțata venire a unui Mântuitor (cf. Facerea 3, 15). Mesia era așteptat de toți drepții și prorocii Vechiului Testament cu multe lacrimi și cu jelire. Starea aceasta de postire, sugestiv ilustrată de expresia „cu sac și în cenușă”, era ca o prelungire a plânsului adamic. Așadar, postul era unul nu doar de pocăință, ci mai ales de implorare a lui Dumnezeu și de pregătire pentru venirea Izbăvitorului pe Care urma să-L trimită la „plinirea vremii”.

Răspunsul pe care-L dă Iisus celor indignați că ai Săi ucenici nu postesc ne descoperă două realități. Prima, că postul în sine nu este mântuitor. Și nici vreo altă prescripție a Legii veterotestamentare. Ele sunt doar „călăuză spre...”. A doua, că s-a împlinit așteptarea celor ce posteau: Mesia a și venit, este de față. Prin întruparea Cuvântului, a venit timpul bucuriei, jelirea nu mai are rost (Sfântul Grigorie cel Mare). Ca să nu mai pomenim faptul că la unii jelirea era doar de fațadă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16).

Mântuitorul Se arată pe Sine ca Mire. Dar cine e mireasa și care este „cămara de nuntă”? Unirea dumnezeirii cu umanitatea se prezintă ca o cununie mistică, o unire reală, dar greu de cuprins cu mintea noastră. Fiul lui Dumnezeu unește în Sine firea dumnezeiască pe care o avea cu firea omenească pe care o ia din preacuratele „sângiuri” ale Fecioarei Maria. Camera nupțială a fost chiar pântecele Fecioarei. De aici a ieșit Mirele ca să se unească cu toată Biserica ‒ cu aceia care vor răspunde chemării lui Dumnezeu. Sufletul omului devine, astfel, mireasă a lui Hristos.

După Înălțarea Domnului la cer, iarăși postim. Căci „S-a luat Mirele de la noi”, adică Trupul Său a fost ridicat la Tronul Preasfintei Treimi. Dar El nu ne-a lăsat orfani (Ioan 14, 8), ci e cu noi „în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). „Ne-a dăruit Împărăția Sa ce va să fie” (cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Exprimare paradoxală, dar acoperind o realitate duhovnicească. În Biserică, fiind „mădulare vii”, suntem uniți cu Hristos. Dar unirea încă nu e deplină. De aceea postim. Și sunt unii care postesc toată viața, după cât de mult tânjesc ei să-L dobândească pe Dumnezeu. La sfârșitul lumii, postul va fi suspendat definitiv. Căci „Împărăţia Cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Matei 22, 2). O nuntă presupune bucate și băutură din belșug, veselie și o interacțiune între nuntași... fără restricții ‒ ca să folosesc actualul limbaj „pandemic”. „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19, 7).

În continuarea dialogului evocat la început, Domnul spune și o pildă: „Nimeni, rupând petic de la haină nouă, nu-l pune la haină veche, altfel rupe haina cea nouă, iar peticul luat din ea nu se potriveşte la cea veche. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile; şi se varsă şi vinul şi se strică şi burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi şi împreună se vor păstra. Şi nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi” (Luca 5, 36-39). Haina veche și burduful vechi sunt cei ce „rămân slabi și pământești” (Sfântul Ioan Gură de Aur), nefiind înnoiți prin credință în harul Duhului Sfânt.

Preluând o tâlcuire din scrierile lui Beda Venerabilul, spunem că prin vin suntem revigorați lăuntric, iar prin haină suntem acoperiți exterior. Așadar, ambele simboluri fac trimitere la dinamica vieții duhovnicești. Haina arată faptele bune, vizibile din afară, care „strălucesc înaintea oamenilor”. Prin vin și prin „noul vin”, mai exact, înțelegem „ardoarea credinței, nădejdii și dragostei prin care, sub privirea Creatorului nostru, sufletele noastre sunt tămăduite lăuntric de înnoirea Duhului”. Haina cea nouă ne aduce aminte de Botez: „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3, 27). Odată murdărită prin păcat, ea poate fi din nou curățată în Taina Pocăinței. Vinul din burduf este imaginea împărtășirii euharistice, care se oferă celui ce „umblă întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4).

Am putea spune, așadar, că postim la fel cu cei din alte spații religioase? În aspectele exterioare ale ascezei putem găsi multe lucruri comune. Dar care e rostul postului lor sau cine le este ghid? Pe de altă parte, sunt anumite confesiuni eterodoxe în care s-a renunțat parțial sau chiar total la post. Dacă se cred un soi de apostoli contemporani cu Iisus și, deci, consideră că nu au nevoie să mai postească, e problema lor. Noi credem că Dumnezeu este cu noi, însă pentru a reface sau a nu pierde legătura de iubire cu El, pentru a ne deschide tot mai mult către dragostea Lui, avem nevoie să flămânzim și să însetăm după El. Și la propriu, nu doar la modul duhovnicesc. Căci suntem și trup, nu doar suflet.