Postul creştin este un admirabil exerciţiu de voinţă: un antrenament pentru Rai. Prin abţinerea de la consumarea anumitor alimente se câştigă o educare a voinţei, o libertate faţă de adicţii (fie ele şi fireşti), o eliberare din robiile ce ne domină viaţa de zi cu zi. Aşadar, postul este înălţare a spiritului, urcuş duhovnicesc spre sfinţenie.

Dar drumul postului nu este lipsit de primejdii. Mai cu seamă în lumea de azi, unde unele principii de funcţionare a societăţii pot intra în contradicţie cu principiile postului, dacă nu sunt înţelese în mod corect. Dintre acestea, două îmi par că necesită din partea creştinului o atenţie sporită: consumul şi libertatea.

Consumismul cred că este deja cunoscut multora: societatea care are la bază consumul. Din el derivă consumerismul, înţeles ca o mişcare de apărare a intereselor consumatorului faţă de abuzurile ce apar în societatea de consum. Prin aceasta s-ar înţelege că, atât consumul, cât şi consumerismul pot îmbunătăţi societatea. Din punct de vedere economic, pot fi de acord.

Însă, în plan spiritual, consumismul poate fi o adevărată povară. El se fundamentează pe nevoile fireşti de existenţă ale omului dar, dacă nu este controlat prin echilibru, moderaţie şi responsabilitatea consumului de resurse, poate avea efecte dezastruoase, mergând până la dependenţă, poluare şi idolatrizare. Cum astăzi orice poate fi subiect al consumului, prin transformarea în marfă (materie, idei, ştiri, relaţii trupeşti şi sufleteşti, bytes), riscul de apariţie al acestor efecte este în creştere.

Postul ne ajută să evităm aceste pericole, deoarece postirea presupune o reevaluare a consumului, o detaşare temporară, cu bună ştiinţă, de anumite nevoi fireşti, cu scopul de a nu cădea în plasa plăcerilor ce nu mai pot fi stăvilite. Căci, să recunoaştem, mult din consumismul de astăzi este cauzat de plăcere: consumăm in crescendo nu numai pentru că avem nevoie, ci şi pentru că ne place. Aşa apar, de pildă, alimentele de post care imită pe cele zis de dulce, în ideea întreţinerii unei obişnuinţe de consum alimentar: caşcaval de post, carne de post, lapte de post, brânză de post. Mai avem puţin şi poate ajungem şi la ouă de post. Plăcerea însă generează pofta, iar pofta, dacă nu este controlată, se transformă în dependenţă. Iar de aici, până la idolatrizarea consumului (consumul îmbracă forme de cult) nu mai este decât un pas.

Dar, ar zice cineva, sunt liber să fac ce vreau (şi, evident, ce-mi place). Desigur. Libertatea este darul suprem al vieţii. Numai că, şi aici, libertatea trebuie controlată şi educată.

S-a tot spus, în spiritualitatea creştină, că postul educă voinţa, că îţi dă puterea de a spune da şi nu, fără a fi dependent de ceva. Eu cred că dacă mergem mai în profunzime, ştiind că voinţa este legată de libertate, vom descoperi că postirea poate educa libertatea. Altfel, libertatea fără control devine iresponsabilitate. N-o spun de la mine. O spunea acum douăzeci de secole Sfântul Apostol  Pavel: Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. Iar în altă parte scrie: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Este o explicare mai clară a ceea ce însuşi Hristos spune în mod alegoric: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”. Însă Hristos nu vorbeşte doar alegoric, ci spune şi direct: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii. Sesizaţi că vorbeşte de îngreunarea inimii, nu a stomacului, aşa cum ne-am gândi în mod firesc.

Am observat însă că există persoane care, deşi acceptă ideea dezrobirii omului din sminteala celor rele, reacţionează negativ la formularea robi ai lui Dumnezeu, care pare în contradicţie cu libertatea dăruită nouă chiar de către Creator. Asta se întâmplă doar când nu se cunoaşte cine este Dumnezeu. De regulă, în această situaţie, respectivii Îl percep ca pe un dictator care impune nişte reguli absurde.

În paranteză fie spus, dacă în orice rău putem găsi calea către bine, atunci dictatura, dincolo de nefirescul şi urâciunea ei, are şi o cale către libertate: te forţează cumva să te poziţionezi faţă de ea. O accepţi sau nu. Dacă o accepţi, eşti pierdut, devenind sclav. Dacă te opui, atunci îţi poţi regăsi libertatea interioară, chiar dacă uneori plăteşti martiric, cu preţul vieţii. Închei paranteza.

În realitate, o simplă citire a Evangheliilor ar străfulgera măcar un colţişor al sufletului oricărui cititor. Motivul este simplu: Dumnezeu este iubire. Cine nu şi-ar dori să fie copleşit de iubire, să-şi umple fiinţa cu ea, să devină rob al ei? În fond, asta înseamnă robia: o umplere a fiinţei umane de ceva anume. Însă iubirea nu robeşte prin impunere cu forţa, ci prin alegerea liberă: o robie consimţită. De altfel, o dictatură forţată a iubirii este greu de presupus, deoarece iubirea presupune reciprocitate şi comuniune liber consimţită.

În acest fel, înţelegem că regulile creştinismului (postirea, de pildă) sunt necesare doar pentru a ne educa drepturile şi libertăţile, pentru a nu rătăci drumul iubirii sau ţinta desăvârşirii, pentru a ne scoate din pericolul dependenţei de noi înşine. Astfel, robia lui Dumnezeu este doar eliberarea de robia ego-ului propriu. Centrul de gravitate al vieţii se mută de la noi înşine spre Dumnezeu, concretizat în aproapele. De aceea, în Duminica ce precede începutul Postului Crăciunului se citeşte Pilda samarineanului milostiv, un model eliberator de prejudecăţi sociale. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur atrăgea atenţia asupra postirii ca schimbare a modului de trai: Dacă nu îţi schimbi viata, la ce mai posteşti ? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic. 

Însă, din păcate, cum uşor putem constata, libertatea, ca dar divin, este mai greu de purtat decât o dictatură, chiar şi cea a dependenţei de noi înşine.

Postire binecuvântată!