Scriu aceste rânduri după ce m-am desprins cu greu din bucuria primirii Sfintei Lumini la Ierusalim. Greu tare. Un Mormânt gol, cum cred că a mai fost doar sub presiunea otomanilor. Și cum cred că, de fapt, nu a fost niciodată. Un locaș golit.

Golit de noi, „omenetul” vorbitor, gălăgios și neatent. Speriat acum de moartea pe care Hristos, prin trimiterea Sfintei Lumini, chiar ne dovedește – a câta oară – că a biruit moartea. Desigur, numai acelora care cred că moartea poate fi biruită. Care nu fac din ea marmota carantinării, fără niciun efort de informare coerentă ori cultură socială educată în timp. Fără să empatizezi cu oameni deja suferind de anxietatea destrămării unei lumi.

E timpul reevaluării creștinismului, și nu atât a creștinismului, cât a creștinului din noi. Suntem dinaintea aceluiași sens al Învierii din zorii cei mari ai Duminicii dintâi, prima după Sabatul în care Hristos Iisus s-a odihnit în tainițele morții. Prin Învierea Lui, învierea noastră este pecetluită. Un Dumnezeu încăpățânat, ar zice unii, să-și mântuie poporul. Iar eu zic: un Dumnezeu care ne copleșește prin iubire, ne arde în focul iubirii lui platoșa noastră de orgolioși și autosuficienți, de ipohondri la propria noastră fericire și bucurie de a fi.

Transformați în oamenii lui a avea, deschidem ochii pe o realitate nouă: de fapt, nu avem nimic. Suntem, asemenea tuturor oamenilor pământului din toate timpurile, alcătuire de pământ și suflare. Iar când suflarea se stinge, ne întoarcem în gelozia pământului.

E ceva special în anul acesta.

Este marcat nu doar de Covid-19, ci și de o teribilă ură și frustrare socială, care să marcheze Învierea? Fără îndoială că da. Am stat în sihăstria din case pentru a ne aduce aminte că, la bază, suntem ființe singuratice. Adami și Eve, răvășiți de păcate. Dar și ființe comunitare, care ne transformă în animale politice. Cu drag de polis și democrație. Cu drag de dialog și tăcere, deopotrivă. Limitele s-au descoperit zilele acestea asemenea unor nervuri ale unei umanități ce-și pierduse sensul. Știm că ne-am pierdut. O intuim toți că ne-am pierdut din empatie și cordialitate. Că ne-am transformat în suflete de tablă, un soi de roboți cu reacții întârziate de softul culturii falsității, montat pe cardia noastră.

Ori Învierea Domnului repornește izvorul de iubire din care trăim. Malul empatic al vieții se înalță iar, asemenea zidului unei citadele. Se vădesc și valurile de ură, de insuficiență culturală și de fracturare a credinței. Am scris mereu, în ultimele zile, despre recuperarea credinței cu „content”. Vai celui singur! Dar și mai vai celui căruia i se pare că singurătatea fără credință e benefică. Le răzbate în chip și în vorbire, în comportamentul întreg, un rictus de teamă și de inhibare – în ciuda efortului de a părea egali cu sine. Hristos privește înduioșat la zbaterea noastră de acum. Ne recunoaște ca ai săi. Prunci sau crescuți cu vârsta, rebeli ori prea cuminți, deopotrivă suntem, în El, fiii Învierii. Numai noi nu vedem, căci El ne vede mereu. Cu limpezimea dată de aerul tare al dimineții Învierii. Când femeile mironosițe pleacă tulburate și rănite să întâmpine moartea și se află față către față cu Îngerul ce le vestește Învierea. O parolă de schimb cu cerul se instituie în adâncul genetic al lumii:

Hristos a Înviat!

Adevărat a înviat!

O parolă strașnică. O parolă care ne arată cum se schimbă condițiile ontologice ale vieții. Or aceasta înseamnă restaurarea lumii în Hristos. An de an. Ritualurile, atât de hulite de oamenii rutinei, sunt punctele de sudură ale unei scări care ne urcă la cer. Care ne îngăduie cerul. Ni-l face accesibil, locuibil. Rușinați parcă, ne e greu să credem și nu căutăm să înțelegem. Dacă am înțelege taina aceasta, viața noastră ar fi viață cu Hristos.

Leatul 2020 d.Hr. La ora 13.50 ora României, la Ierusalim, Sfânta Lumină s-a arătat ochilor noștri. În ea trăim, în ea viem întreaga noastră viață. Imaterială – o vreme nu frige palmele ori fețele ce se îmbaie în ea – Lumina aceasta este un semn de Iubire.

Unii spun că nu ar fi minune. Și-i înțeleg. Sunt cei care ne vorbesc despre minunea luminii din oameni. Ce uită să ne spună este că toți oamenii care ne sunt lumină nu se laudă că ar avea lumina din ei. Ei știu că sunt oameni-lumină, pentru că s-au aprins din Lumina Aceasta. Gesturile creștinismului sunt simple, încărcate de sens și Lumină. Nu. Nu sunt nici sclipire și nici lucire – ca de argint. Sunt lumina zorilor Învierii în plasma de viață a lumii. Dincolo de orice progres uman, cunoscându-l și susținându-l, firea umană are nevoie de motivația Învierii, pentru ca lumea să nu se sfârșească în deznădejde. Creștinii veacurilor dintâi se salutau – salut din Apocalipsă, dar deloc în cheia apocaliptică în care bolborosim noi azi – cu aceste cuvinte: Maran Atha!

Domnul Vine! E sensul tensionării noastre în Înviere, singura tensionare care nu ucide. Când Iulian Apostatul murea în câmp de orgolioasă bătălie – gurile rele spun că a fost ajutat de o suliță din propria oștire – întâmpina moartea spunând: M-ai învins, Galileene! Astăzi simțim că modul în care ne învinge nu e prin moarte, ci prin iubire și viață! Galileeanul nostru drag ne-a trimis semn de susținere și încurajare că moartea poate fi biruită. De oriunde și de la oricine ne-ar veni amenințarea!

Sursa: tribuna.ro