Textul asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează e foarte scurt. Aşa e rânduit în tipicul acestei duminici. Numai cinci ver­sete. Meditând asupra lor şi dându-mi seama că ele sunt cam teoretice, destul de abstracte, presupunând oarecare cunoştinţe teolo­gice spre a fi înţelese, m-am dus la cărţile câtorva predicatori mari ca să aflu de la dânşii cum le-au tâlcuit.

Unii au vorbit despre iubire, alţii despre răscumpărare, alţii despre suferinţă, sau despre jertfă. Şi despre acestea trebuie să ştie creştinii foarte multe lucruri. Dar când se citeşte în biserică un text ca acesta, parcă ai vrea să auzi ceva despre el, că doar nu e în limbă străină şi nici rostit şi scris pentru alţii. Chiar dacă e mai greu de înţeles. Sau tocmai pentru că e mai greu de înţeles.

Iată textul: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului Care este din cer. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 13-17).

Într-adevăr, textul e ceea ce s-ar putea numi un text doctrinar. Adică de învăţătură de credinţă: despre Dumnezeu, despre întru­parea Fiului şi rostul ei în iconomia mântuirii şi bineînţeles, despre felul cum oamenii îşi pot însuşi roadele întrupării Domnului. Asemenea lucruri se învaţă la şcolile teologice. Dar nu sunt totuşi chiar atât de grele pe cât par. Ce-ar fi ca noi să încercăm să ne adresăm chiar acestor patru versete şi să încercăm să le pri­cepem împreună.

Pentru ca să le percepem, primul lucru pe care trebuie să-l facem, e să le punem în context. Adică să le fixăm exact momentul şi locul în care au fost rostite, să vedem cui au fost adresate şi de ce.

Ne aflăm într-un moment în care Mântuitorul, fiind în Ierusalim, primeşte seara târziu o vizită. O vizită neaşteptată. O vizita care, fără îndoială, L-a surprins. Întâi fiindcă I se făcea oarecum pe ascuns. Era ca o audienţă secretă a unui fariseu, la Dumnezeu!

Pe faţă se ştie ce spuneau. Va fi fost interesat şi Iisus ce poate spune unul ca acesta în taină! Cel care venea n-a vrut să fie văzut de nimeni că vine să-L viziteze pe acest profet contestat de oficia­lităţile religioase, ştiut ca urmărit. De aceea a şi venit pe ascuns, noaptea.

Cine era acesta şi de ce se ferea? Avea motive să se ferească? Avea şi încă din belşug. Fapta lui era o faptă de îndrăzneală şi curaj. Fiindcă era unul din mai marii templului, dintre cărturari şi farisei, adică unul din ceata celor aleşi, cu mare trecere în popor şi cu autoritate, pentru ca cei ca el erau consideraţi a fi cei mai fideli observatori ai Legii, evlavioşii învăţaţi.

Când auzim de „cărturari şi farisei”, aşa trebuie să-i înţelegem. Numai mai târziu Mântuitorul i-a descoperit a fi for­malişti, vicleni şi superficiali din punct de vedere al evlaviei, denunţându-i ca înşelători, ceea ce de altfel făcuse şi Ioan Botezătorul. Erau unii cărturari, adică învăţaţi, teoreticieni, exegeţi, dintre cei care în interpretările lor, „strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila”, adică se opreau la nimicuri şi pierdeau din vedere esenţialul, iar alţii erau farisei, adică oameni pioşi, evlaviosi, dar care făceau totul la vedere, ceea ce i-a şi descoperit a fi făţarnici. De unde şi numele li s-a transformat în simbol al făţăr­niciei, pentru totdeauna şi în toate limbile.

Fiind însă cărturari, nu înseamnă că nu puteau fi în acelaşi timp şi farisei. Nu era însă neapărat necesar. Mântuitorul ni-i prezintă ca pe două categorii de reprezentanţi ai vieţii religioase din vremea Sa.

Acesta de care vorbim acum era dintre cei pioşi, religioşi, era fariseu. Şi probabil chiar cu mare vază. Să ni-l închipuim a fi fost un bătrân venerabil, cu barbă, un bătrân cuminte şi înţelept, cum ar trebui să fie toţi bătrânii. A venit la Mântuitorul să-I pună câteva întrebări.

Spre deosebire însă de alţii care veneau cu gânduri rele, să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt, acesta - de aceea cred că era înţelept şi cuminte - acesta n-a venit cu gând de ispită. Era o rară excepţie. N-a venit să-L pună în încurcătură cu vreo întrebare. N-a venit să-L prindă în cuvânt şi după aceea să alerge la mai marii cetăţii şi să-L denunţe, cum au făcut alţii. Nu. El a venit cu gând foarte curat, ca să afle răspuns la cel puţin o întrebare.

Mai întâi a făcut o, declaraţie: „Rabi, ştim că eşti învăţător venit de la Dumnezeu!”. Iată o declaraţie foarte importantă din partea unui mai mare al templului. Iisus trebuia să fi fost foarte mirat de o asemenea introducere. Desigur, putea fi şi o declaraţie de circumstanţă, o „captatio benevolentiae”, deci se impunea atenţie, dar bătrânul părea mai degrabă sincer decât şiret. Şi înţelept. Şi-a dezvăluit şi numele: Nicodim, deşi s-ar fi putut teme s-o facă. Aceasta denotă încrederea desăvârşită pe care o avea în Iisus. Îşi va fi dat seama că ar putea fi bănuit că a venit să-I întindă o capcană, de aceea a ţinut să-şi motiveze de îndată afirmaţia şi sinceritatea de care era sigur că Iisus s-ar fi putut îndoi: „Căci astfel de semne ca cele pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face, de n-ar fi Dumnezeu cu Dânsul”.

Iată o declaraţie frumoasă, o declaraţie pozitivă, o declaraţie de apreciere a învăţăturilor, a minunilor, a semnelor cu care îşi însoţea Mântuitorul învăţăturile, care, fără îndoială, pe Mântuitorul îl va fi măgulit. Îi va fi plăcut acest bătrân. De aceea a şi acceptat să stea de vorbă cu el şi să-i răspundă la întrebări, să-i dezvăluie nişte lucruri de taină. E de presupus că vor fi discutat mai mult, dar Mântuitorul - după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa - i-a spus dintr-o dată aceste cuvinte: „Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 3).

Când a auzit bătrânul Nicodim acel cuvânt, a rămas cam încur­cat, perplex. N-a înţeles cuvântul şi i-a întors Mântuitorului între­barea: „Cum poate un om să se nască, bătrân fiind? Poate el oare a doua oară să intre în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?”.

Întrebarea lui a fost corectă. Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi, dacă am fi fost în locul lui, probabil am fi întors Mântuitorului aceeaşi întrebare. „Cum să mă nasc din nou? Noi ştim că naşterea se petrece o singură dată”.

Nicodim gândea cu instrumentele gândirii obişnuite, orizon­tale. Am putea numi logica lui logică nicodimică, o logică a ime­diatului terestru, simplu. El nu-şi dădea încă seama că aceeaşi limbă poate spune lucruri diferite, despre lumi diferite. Genul aces­ta de vorbire, în metafore şi analogii, era practicat şi în textele Vechiului Testament, dar Cel care îl întrebuinţează frecvent şi întot­deauna surprinzător, este îndeosebi Iisus. Nici apostolii nu s-au obişnuit uşor cu el. Exemple de oprire la sensul imediat, terestru, avem multe. Apa cea vie, din vorbirea cu samarineanca e numai unul din exemplele cele mai concludente de logică nicodimică.

Mântuitorul insistă însă. Nu-l lămureşte prea deschis, dar insistă cu câteva completări: „Adevărul adevărat îţi spun: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Nu ştim în ce măsură a înţeles Nicodim această explicaţie. Probabil n-a înţeles-o prea bine. Probabil nici noi, astăzi, n-am înţelege-o prea bine, dacă nu ni s-ar tâlcui.

Mântuitorul şi-a dat seama că Nicodim n-a pătruns în sensul cuvintelor Sale. A continuat: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie aces­tea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă vom spune cele cereşti?” (Ioan 3, 6-12).

După aceste cuvinte au urmat cele cinci versete din Evanghelia de azi. Să ni le reamintim: „Şi nimeni nu s-a mai suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).

Să ne oprim puţin la „naşterea din nou”, din apă şi din Duh. E vorba, fără îndoială, de naşterea prin botez, de naşterea la creştinism. Naşterea din apă este simbol al curăţirii. Cu apa ne spălăm necurăţenia din afară, cea materială. E de înţeles deci de ce apa poate deveni un simbol şi al curăţirii spirituale. Curăţirea spiri­tuală este o curăţire prin Duhul Sfânt. Ea înseamnă naşterea din nou a sufletului.

De aceea noi, ortodocşii, facem Botezul cu apă, dar îndată administrăm pruncului Taina Mirungerii. Facem aceasta în cadrul aceleiaşi ceremonii, pentru că prin Taina Mirungerii transmitem noului botezat harul Sfântului Duh adică încreştinăm puterile lui sufleteşti şi îl facem apt pentru primirea lui Hristos, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea abia acum i se poate adminis­tra Taina Sfintei Împărtăşanii. Acum înţelegem de ce Iisus i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceasta este „naşterea de sus”. Prin aceasta, noul născut este imediat inclus în trupul lui Hristos. A devenit creştin deplin.

Aceasta este „naşterea din nou”, din apă şi din Duh, pe care n-a înţeles-o la început Nicodim. Cel care se naşte din trup este pământesc. Cel botezat a intrat în familia cerească. A intrat în rân­dul celor care se află sub grija, conducerea, povaţa, supravegherea şi ajutorul lui Dumnezeu.

De aceea în poporul nostru există cre­dinţa că pruncii trebuie neapărat botezaţi şi cât mai repede, ca să nu stai prea mult cu „păgânul” în casă! De îndată ce l-ai botezat, totul intră în ordine şi în rânduială. Botezul este ieşirea de sub vechiul blestem biblic de după păcatul strămoşilor Adam şi Eva. Este reintrarea în graţiile lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt intrarea în Har, în Duh, îndumnezeirea, pentru că Duhul Sfânt e a treia persoană a Sfintei Treimi.

A fi om nou înseamnă însă şi a intra sub regimul poruncilor. Tânărul bogat, ca să intre în împărăţie, Mântuitorul i-a cerut să păzească poruncile. Şi care sunt? Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat şi toate celelalte pe care le-a primit Moise de la Dumnezeu pe muntele Horebului şi le-a notat pe două table de piatră (Deut. 5, 1-21).

Intrarea în creştinism acordă drepturi, dar impune şi datorii şi în primul rând, datoria de a te plasa într-o ordine nouă de gândire şi de orientare şi într-o ordine nouă de făptuire.

În conversaţia cu Nicodim, Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Adevărul, adevărat îţi grăiesc, că ceea ce ştim spunem şi mărturisim ceea ce am văzut”. Oare de ce-i spune Mântuitorul cuvintele acestea? Pentru că Mântuitorul vrea să-l încredinţeze că-i vorbeşte ca unul care ştie ce spune, că nu este un oarecine care improvizează nişte răspunsuri la întâmplare, ci că are calitatea de a-i răspunde. Este venit de sus. Ceea ce spune, de acolo ştie, ca Unul care „a văzut” ceea ce afirmă.

A văzut idei? Într-un fel da. A văzut ideea ideilor, pe Dumnezeu. De la El ştie ce ştie. Într-un fel, am zice noi cu cuvin­tele noastre de astăzi: Mântuitorul se legitimează în faţa lui Nicodim. Ca şi când i-ar arăta o carte de identitate: Uite cine sunt! Sunt unul din aceia care au văzut ceea ce-ţi spune. De aceea con­tinuă conversaţia cu care începe textul celor cinci versete pe care ne-am propus să ni le tâlcuim, cu: „Nimenea nu s-a suit în cer, decât numai Cel care s-a pogorât din cer”. Şi precizează: „Fiul Omului care este în cer!”. Cu alte cuvinte, continuă să-şi prezinte datele biografice şi mai pe larg, în vederea stabilirii precise a iden­tităţii Sale, spre a-şi legitima cuvintele, ca venind de la Dumnezeu, de aceea arată că „S-a pogorât din cer”.

Extraordinară mărturisire. Încărcată pe măsura capacităţii de judecată logică a interlocutorului. Cine ar putea vorbi despre lucruri din cer, cu autoritate, decât Cel ce s-a pogorât din cer? Şi nimeni altul nu s-a pogorât din cer. Iisus i-a dezvăluit deci întru­parea Sa. Şi şi-a motivat intenţiile care, uneori, au putut părea oamenilor Legii ca fiind în contradicţie cu Legea. Dar El arăta că are dreptul să procedeze la astfel de modificări.

Acum vom înţelege de ce aceste cuvinte, aşa cum sunt rân­duite ca lectură biblică astăzi, ni s-au părut la început fără legătură şi fără sens. Ele erau continuarea unei convorbiri cu Nicodim, în momentul în care Mântuitorul îşi legitima dreptul de a învăţa chiar altfel decât Legea, deşi nu desfiinţa Legea. O completa cu înţelegeri noi, mai adevărate, mai largi.

Nicodim trebuia să priceapă că stătea de vorbă cu o autoritate afară de care alta mai mare nu era. Cu Dumnezeu. Descoperirea era pentru Nicodim uluitoare. Nici n-a mai replicat. Doar a ascultat.

Gândurile lui erau însă împărţite. Crescut în Legea lui Moise, cum putea el accepta o nouă autoritate, ultimă, care să-l corecteze pe Moise? Era Acesta de la Dumnezeu, dar şi Moise primise Legea, tot de la Dumnezeu!

Iisus i-a citit gândurile. Trebuia să-l scoată din încurcătură. Trebuia să lege, în mintea lui Nicodim, tot ceea ce îi spusese, cu ceea ce-i spusese Moise. Trebuia să-i dea cheia împăcării celor două autorităţi: a lui Moise, care era de mult garantată şi a Sa, care trebuia demonstrată. De aceea mai departe se va referi la Moise.

Fără această explicaţie, referirea lui la Moise, din cel de al doilea verset al Evangheliei de azi, pare într-adevăr fără nici o legă­tură logică în context. Acum ştim de ce s-a referit la Moise. Nicodim avea nevoie de această referire. E drept că Mântuitorul îi va vorbi din nou printr-o alegorie, ca şi cea cu „naşterea din nou”, cam supraestimând capacitatea lui de a înţelege alegoriile, dar era obligat să le înţeleagă, dacă se angaja în astfel de discuţii.

I-a spus: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa tre­buie să se înalţe şi Fiul Omului”. Ce va fi vrut să zică cu aceasta? Sunt convins că toţi vă întrebaţi acum: ce mai înseamnă şi aceasta? Ce legătură are aici Moise şi şarpele, cu faptul că Iisus era din cer şi că Nicodim trebuia să se nască din nou?

Să ne amintim: vorbea cu Nicodim. Vorbea cu un cunoscător al Vechiului Testament. Trebuia, prin urmare, să-i vorbească pe limba pe care o înţelegea el foarte bine. I-a adus deci aminte de un episod din Vechiul Testament. L-a atras pe terenul său. Pe când se retrăgea din Egipt, prin pustie, cu poporul evreiesc pe care-l scosese din robie, la un moment dat Moise a confecţionat un şarpe din aramă.

De ce l-a înălţat? Să ne ducem direct la text: „De la muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pământul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu duhul. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu-i nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană netrebnică. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-i pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 1-9).

Nicodim îşi va fi amintit şi el de această istorie din vremea lui Moise. Dar cum trebuia să înţeleagă cuvintele lui Iisus: „Aşa tre­buie să se înalţe şi Fiul Omului?”. Şi de ce să se înalţe? Unde era legătura cu şarpele lui Moise? Nicodim a fost pus la grea încercare. Tânărul Prooroc îl întrecea în tâlcuirea Legii. Era de la Dumnezeu. Aceasta crezuse şi înainte. Acum aflase şi din gura Lui: „că vine de Sus”. Dar care era legătura cu Moise şi cu şarpele? Şi de ce tre­buia să se înalţe?

Să încercăm să-i răspundem noi. De ce se înalţă ceva? Ca să fie văzut din toate părţile. De aceea a înălţat şi Moise şarpele, ca să-l vadă toţi din toate părţile şi să nu moară. Tot aşa, cum a fost înălţat şarpele, trebuia să se înalţe şi Fiul Omului. Şi cu acelaşi scop. Căci i-a spus în continuare lui Nicodim: „Fiul omului trebuie să se înalţe, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). Dumnezeu prin Moise dădea viaţa pămân­tească, prin şarpele lui; Iisus înălţat va da „viaţa veşnică”.

Dificilă convorbire, va fi zis Nicodim. Tânărul Rabbi mută mereu vorba de pe un plan pe altul. Eu am crezut întâi că vorbea cam în dodii, despre o absurdă naştere din nou şi El vorbea despre o naştere în Duh, spirituală. Asta am înţeles-o până la urmă. Dar acum din nou o schimbă. Îmi vorbeşte de Moise care vindeca de muşcătură de şarpe prin şarpele lui de aramă, dar El se gândeşte la altceva. Se compară cu şarpele de aramă, care să fie ridicat ca şi acela, dar oferă „viaţă veşnică”. Dar cui? Unde sunt cei muşcaţi de şarpe? Şi despre ce fel de şarpe vorbeşte El? Nu de şarpe vorbeşte de altfel, ci de „Fiul Omului”. De Sine? El se numeşte pe Sine „Fiul Omului”, dar deşi e om, zice că e „pogorât din cer”!

Nicodim va fi fost şi mai încurcat, când a auzit în continuare cum tâlcuieşte Iisus pe „Fiul Omului”: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 16-17).

Nu-i era uşor lui Nicodim să se descurce. Ba chiar, ultimele cuvinte îl încurcau de tot. Acum i se vorbea de „Fiul lui Dumnezeu”. Mintea lui se oprea. Înţelegea că era vorba de o analo­gie cu vindecările prin şarpele de aramă, dar despre ce vindecare vorbea tânărul Rabbi, nu înţelegea.

Vom vedea însă că, în logica discursului lui Iisus, totul se lega de minune. Suntem şi prin aceasta, în inima teologiei întrupării şi a răscumpărării. Mântuitorul îşi desfăşura procesul proclamării sensului întrupării Sale, punea bazele teologiei în ceea ce are ea mai profund până astăzi. Fără aceasta n-am înţelege de ce a venit Iisus, de ce a coborât Dumnezeu pe pământ.

Nicodim nu va fi înţeles pe loc. În sistemul teologiei pe care o ştia el, nu intrau încă astfel de concepte ca „Fiul lui Dumnezeu”, „Întrupare” şi „Viaţă veşnică”.

Noi ştim însă acum ce a vrut să-i transmită Iisus. Lui Nicodim şi nouă. Pentru că Mântuitorul, prin analogia cu şarpele de aramă, a introdus în discuţie o profeţie despre Sine. Şarpele de aramă era încolăcit la vârf şi avea formă de cruce. Aşa, pe o Cruce va fi răstignit Fiul Omului, la care toţi vor fi chemaţi să privească şi aşa cum aceia, pe vremea lui Moise, se vindecau de muşcătura şarpelui, aşa şi cei care vor privi la Iisus răstignit şi vor crede în El vor căpăta iertare de păcate, se vor mântui şi vor dobândi viaţa veşnică. De aceea a zis că: „Tot Cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Prin urmare, aceasta este concluzia: În momentul în care Fiul Omului, Iisus Hristos, va fi răstignit pe cruce, la crucea aceasta tre­buie să privească toţi, pentru că ea este mijlocul prin care toţi vor fi răscumpăraţi, toţi se vor putea vindeca de păcate. Toţi? Da: toţi „cei care vor crede”. Cei care vor crede ce? Că El este Fiul lui Dumnezeu şi îşi vor însuşi jertfa Lui. Deci numai aceia, deşi El se va lăsa răstignit pentru păcatele tuturor oamenilor, ca să-i răs­cumpere astfel de la cel în mrejele căruia căzuseră. Şarpele lui Moise din pustie a fost prefigurarea crucii Răstignirii şi a izbăvirii prin ea.

Şi în cazul şarpelui lui Moise, se vindecau numai cei care îl vedeau, dar toţi puteau să-l vadă, dacă îşi ridicau privirile la el. Şi Iisus a murit pentru toţi, dar numai cei care vor crede vor beneficia de jertfa Lui.

Evanghelistul nu ne mai spune cât a înţeles Nicodim din con­vorbire. Dar nu ne spune nici că a plecat de la Iisus nelămurit. Tradiţia îl aminteşte printre prietenii lui Iisus.

Dar cu cei care nu vor crede, ce se va întâmpla? Interesant este felul cum Mântuitorul îi spune lui Nicodim şi acest lucru, ca şi cum i-ar fi ghicit o întrebare. Nu spune că vor fi pedepsiţi, ci spune sim­plu: „Iar cei ce nu vor crede, iată-i judecaţi pentru că n-au crezut”.

Deci cel care nu crede, prin însuşi faptul că nu crede, se judecă pe sine. Se autojudecă. Cel care nu e înăuntru, ci stă în afară, acela nu ştie ce se întâmplă înăuntru. Dacă nu crede şi rămâne afară, rămâne cu ceea ce se vede afară. Dacă intră înăuntru, dacă va crede, atunci află ce se petrece înăuntru. Dacă nu crede, rămâne afară. S-a judecat prin însuşi faptul că a rămas afară. Cât îşi oferă, atâta are. Ridică ochii? Vede crucea şi se mântuieşte. Nu-i ridică? Moare precum iudeii din pustie, care nu se uitau la şarpele de aramă.

Aici e vorba şi de o moarte spirituală, desigur, a celor care, în păcat, nu ridică ochii spre Dumnezeu. Dacă lumina este înăuntru şi el rămâne afara, unde nu este lumină, stă în întuneric. Fiecare îşi alege locul unde se plasează. Este foarte plastică şi delicată această modalitate a lui Iisus, de a explica ce se va întâmpla cu cei care nu vor crede.

Cei care vor crede, aceia vor moşteni împărăţia cerurilor. Acum, cele cinci versete ni se par mult mai limpezi şi nu va mai trece nimeni peste ceva greu de priceput, ca peste ceva ce trebuie lăsat numai pe seama teologilor. Mântuitorul n-a vorbit numai pentru teologi.

Mai rămâne desigur o mică problemă, pe care n-aş vrea s-o colim, oricât de grea ne-ar părea. Îi lasă Dumnezeu afară pe unii? Ne de ajuns credinţa ca să fii mântuit? Nu s-a jertfit pentru toţi? Problema aceasta a divizat la un moment dat trupul creştinismului şi prin sectele de azi, mai continuă să-l divizeze. Protestanţii au pus că trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi cei are vor crede. Ei au stabilit astfel principiul „sola fidae”. Mântuire numai prin credinţă. Şi noi ortodocşii spunem că e nevoie de credinţă. Dar credinţa înseamnă şi faptele credinţei. „Credinţa fără fapte este moartă”, spune Sfântul Iacob.

Mântuitorul în cuvântul despre Judecata de Apoi vorbeşte numai de fapte (Matei 25). Înseamnă oare că nu este nevoie de credinţă? Nu. Mântuitorul nu şi-a expus învăţătura dintr-o dată, toată, ci în etape succesive, după auditor şi împrejurări, ca şi cum ar fi expus-o pe capitole. Ea trebuie deci citită şi înţeleasă în întregime. Trebuie citită nu o singură lecţie, ci toată cartea.

Altfel ne rătăcim. Şi de fapt de aici vin toate rătăcirile. Din neştiinţa unora de a citi Scripturile. Ademenitorii la învăţături noi, apăsând numai pe credinţă, vând mântuire ieftină. Şi se găsesc desigur cumpărători naivi. Plătesc arama drept aur. Se înşeală pe ei înşişi. Chiar marele teolog protestant D. Bonhoeffer vorbeşte critic despre această mântuire ieftină, pe care unii cred că o capătă numai prin credinţă.

Mântuitorul a accentuat întotdeauna pe fapte.

O veche legendă ilustrează foarte bine acest adevăr. Povesteşte despre cei Trei Magi care, îndrumaţi de stea, au călătorit în prezilele Naşterii Domnului spre Betleem.

Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un anumit loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubim şi o perlă, ca să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să-l poată interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A făcut-o fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei Trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei Trei Magi fuseseră dar şi plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai găsit. I s-a spus că ple­case în Egipt împreună cu familia. „Trebuia să nu întârzii” şi-a zis el dezamăgit. „Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt”. Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un soldat să-şi salveze copilul. „Stai, strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat.

Artaban plecă spre Egipt. Îl căută pe Iisus ani de zile. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îl purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa-numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotăra să meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese: perla.

Dar pe drumul către Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza.

- „Am fost flămând şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat!”, auzi din gura lui Iisus.

- „Nu-i adevărat”, protestă Artaban. „Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut străin şi Te-am primit, gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi Te-am vizitat? De treizeci de ani Te caut şi nu Te-am găsit şi nu Te-am slujii, Doamne!”.

De pe cruce auzi vocea lui Iisus: „Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut. Darurile Tale au ajuns la Mine!”.

Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din urmă, clasându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor.

Minunată lecţie! Sublimă parabolă!

Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi. Jertfa şi răscumpărarea Sa e universală. Numai că trebuie acceptată şi acceptând-o prin credinţă, credinţa trebuie arătată prin fapte. Nici credinţă fără fapte, nici fapte fără credinţă. Sfântul Ambrozie spunea: „Credinţa este aceea care dă valoare milei. Fără credinţă îndrumarea este goală, lipsită de substanţă. Credinţa împrumută tuturor virtuţilor temelia lor cea trainică” (Despre Psalmi).

S-ar putea obiecta: de ce să nu fie bune, faptele bune săvârşite fără credinţă? Sunt bune. Dar nu intră în sistemul mântuirii. E ca şi cum ai face o lucrare bună pentru un concurs, dar n-o prezinţi la concurs.

Lucrarea e bună, dar nu ia premiul. Şi nefiind izvorâte din credinţă, faptele bune nu pot avea „substanţă” şi „trăinicie”, cum zice Sfântul Ambrozie. Sunt întâmplătoare. Dar să zicem că n-ar fi întâmplătoare, ci ar fi sistematice şi permanente. Dacă ar fi aşa, cel în cauză ar trebui să aibă o busolă pe care n-o arată, dar o foloseşte!

Răspunsul nostru e desigur un răspuns omenesc. Nu ştim cum judecă Dumnezeu astfel de situaţii. Un lucru poate fi însă aproape sigur: dacă punem în cumpănă fapta bună făcută fără credinţă, cu credinţa care crede că e de ajuns fără fapte bune, e preferabilă fapta bună. O va judeca Dumnezeu şi n-o poate judeca rău. Cel care crede că o face fără credinţă, fără să ştie o face din credinţa în bine şi acest Bine este Dumnezeu.

Cel care zice că are credinţă („Doamne! Doamne!”), dar ţine mâna în buzunar, nu va avea cu ce deschide uşa Împărăţiei Cerurilor. Idealul rămâne totuşi cel sigur: credinţă şi fapte bune. Credinţa urmată de fapte bune. Fapte bune izvorâte din credinţă. Drept aceea, să luăm aminte! Amin.

(cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1984)