Ne aflăm în Duminica de după marea sărbătoare a Botezului Domnului. Versetele Evangheliei de astăzi sunt pline de încărcătură doctrinară, continuând descoperirea de la Botez cu privire la Dumnezeu, arătat în chip vădit ca Treime.

În religia iudaică de până atunci şi până azi, nu exista şi nu există o învăţătură explicită despre Sfânta Treime. Evreii credeau doar într-un Dumnezeu unic, o singură persoană, întotdeauna afirmându-şi unicitatea şi blamându-i când îşi făceau idoli sau apelau la „dumnezei străini”.

Dogma Dumnezeului unic a fost cea dintâi şi cea mai puternică începând de la Moise până în prezent. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşire 20, 2-3), se spusese în Vechiul Testament.

Şi deodată, la Botezul Domnului, Dumnezeu se descopere în trei persoane. Nu ca trei Dumnezei. În această privinţă Unimea rămânea cum a fost. Dar unimea se descoperea la Botez, în chip vădit, ca Treime. Unul în Treime. Este, în această privinţă şi o primă confruntare dintre noua religie pe care o aducea lisus şi religia iudaică pe care se grefa învăţătura Sa cea nouă.

Ştim cu toţii cum s-au petrecut lucrurile. Le vom recapitula pe scurt. În timp ce lisus se afla în faţa lui Ioan ca să-L boteze, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt s-a coborât deasupra Lui, sub chip de porumbel şi un glas s-a auzit din cer: „Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”. Aşadar, Fiul era cel care se boteza, Dumnezeu era cel care se manifesta prin voce, iar Sfântul Duh era cel care cobora sub chip de porumbel deasupra Lui. Aşa s-a petre­cut prima delimitare doctrinară esenţială dintre iudaismul monoteist şi creştinismul tot monoteist, dar pentru care Dumnezeu era unul în Treime.

Un lucru mi se pare foarte interesant: în această descoperire a Sfintei Treimi totul pare a se desfăşura ca ceva foarte normal. Evenimentul nu se prezintă deloc ca ceva neaşteptat, absolut nou, scandalos, greu de priceput, imposibil de acceptat. Dimpotrivă. Vine ca ceva foarte, foarte natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el şi înainte, ca şi cum s-ar fi ştiut, dar nu s-ar fi luat notă de el la vreme.

De aceea nu se spune nicăieri în textul Evangheliilor: iată nou­tatea! Nicăieri nu veţi găsi scris: Iată noutatea: Dumnezeu este în Treime! Descoperirea se face ca şi cum n-ar fi fost o descoperire, ci ca şi cum se cunoştea de când lumea.

De fapt, aşa şi era. Exegeţii Vechiului Testament n-au ştiut însă niciodată să citească acest adevăr în textele Scripturii. Încă din Vechiul Testament „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, scrie în Cartea Facerii. Încă din Vechiul Testament Dumnezeu zice: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, ca şi cum se sfătuia cu cineva. Era sfatul Treimii. Tot aşa a zis când a încurcat limbile la Babilon: „Să ne coborâm”, la plural. Iar când s-a arătat la stejarul Mamvri, lui Avraam, i s-a arătat sub forma a trei îngeri. Prin urmare învăţătura despre Sfânta Treime exista încă din vechime, de la început.

E foarte interesant că despre Botezul Domnului scriu toţi cei patru evanghelişti. Toţi istorisesc evenimentul, mai pe larg sau mai pe scurt, dar cam cu aceleaşi cuvinte, cu destul de puţine deosebiri, poate doar de nuanţe. Să ne amintim că despre Naşterea Domnului scriu numai doi, Matei şi Luca. Despre Botez scriu toţi patru, fiind­că evenimentul este cu adevărat foarte important, tocmai prin aceea că se descoperă Sfânta Treime, se confirmă trimiterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi e momentul începutului propovăduirii Sale.

Toate acestea s-au întâmplat în al 15-lea an de domnie al împăratului Tiberiu, pe când era procurator în Palestina Ponţiu Pilat, pe când în Galileea era tetrarh Irod, pe când Filip era tetrarh al altor ţinuturi din Ţara Sfântă şi din jur, pe când la Ierusalim erau mari arhierei Ana şi Caiafa, date care garantează că evenimentul Botezului şi evenimentul ieşirii la propovăduire a Mântuitorului s-au petrecut într-un timp istoric cunoscut.

Este de mare importanţă această situare în istorie a evenimentului, pe care ţine să o noteze evanghelistul Luca. După petrecerea în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi, Iisus şi-a început propovăduirea prin marea Predică de pe munte, care se cuprinde în Evanghelia Sfântului Matei, în special, în tex­tul ei complet, în capitolele 5, 6 şi 7.

Mântuitorul, continuând pe Ioan Botezătorul care îşi sfârşea destinul profetic şi învăţătoresc prin chemarea la pocăinţă, va începe şi El prin a propovădui pocăinţa şi a vesti Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta va vorbi mereu, sub diferite forme, în decursul celor trei ani cât a propovăduit.

Ce este pocăinţa? Oare ce se înţelege prin pocăinţă? Şi ce este Împărăţia Cerurilor, în care se intră prin pocăinţă?

În înţeles creştin, pocăinţa este încercarea noastră de restau­rare, după ce am greşit, de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui. Este încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, atunci când i-am stricat rânduială. Este încercarea de reechilibrare după ce ne-am dezechilibrat.

Ştiţi cum se întâmplă la maşinile din industrie; când se dereglează o maşină, produsele nu mai ies cum trebuie. Dacă e vorba de o maşină de ţesut, pânza va avea fire lipsă. Dacă e vorba de o maşină de turnat metal sau mase plastice, obiectul nu va mai ieşi întreg şi va trebui rebutat. Orice dereglare în viaţa sufletească, precum la maşini, produce fapte rele şi producătorul e aruncat de la faţa şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, fiindcă s-a îndepăr­tat de frumuseţea originară, aceea în care 1-a creat Dumnezeu pe om.

Chiar Mântuitorul întrebuinţează verbul a arunca, aşa cum ai arunca o piesă rebutată: „Iar pe sluga necredincioasă ARUN­CAŢI-O în întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Pocăinţa este prevenirea acestui proces de despărţire de Dumnezeu, prin restaurarea fiinţei omeneşti în frumuseţea, în demnitatea, în puritatea cea de la început. Este recondiţionarea ei.

Pocăinţa se face în primul rând prin smerenie. În greceşte cuvântul care numeşte pocăinţa este metanoia. Avem şi noi în româneşte, de aici, metania. Ce este metania? Este o prosternare la pământ, adică într-un fel o recunoaştere a micimii tale, o recunoaştere a faptului că ai greşit şi că te căieşti de greşeala ta. E o coborâre din orgoliu.

Pocăinţa trebuie neapărat să se facă prin metanoia, prin smere­nie, prin recunoaşterea greşelilor. Pocăinţa înseamnă curăţire, aşa cum ai curăţat un vas după ce s-a murdărit. Toţi ne curăţim vasele după ce mâncăm, ne curăţim casele, le măturăm în fiecare zi. De curăţire este nevoie permanent. Aşa întreţinem lucrurile, obiectele. Ne spălăm trupurile. Cu atât mai mult e nevoie de o curăţire perma­nentă a sufletelor noastre.

E posibilă pocăinţa? E posibil adică să scăpăm de greşelile noastre din trecut? Marea noutate pe care a adus-o, în această pri­vinţă, creştinismul este tocmai asigurarea că da, e posibilă. E posi­bil să se şteargă greşelile din trecut. Totul e să vrei, să vrei cu inten­sitate, să vrei cu lacrima sufletului şi a inimii, cu efortul voinţei şi cu hotărârea minţii.

Când Mântuitorul era răstignit între doi tâlhari, unul s-a rugat de iertare şi Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Pe loc deci. Şi cine ştie câte răutăţi nu va fi făcut acela, ce criminal va fi fost! Dar s-a pocăit în momentul ultim şi Mântuitorul 1-a iertat: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Aşadar, e posibil să ne îndreptăm greşelile. E posibil să facem ca faptele să nu mai fi, fost. Vă daţi seama ce lucru extraordinar este acesta? Să desfiinţezi un trecut care te ruşinează! Desfiinţarea se face prin pocăinţă, iar rezultatul e iertarea.

Iertarea e marea noutate a religiilor. Ea e diferită de la o religie la alta, dar e prezentă în toate. În unele greşelile se iartă după expieri îndelungi, cum e în budism. În creştinism intensitatea pocăinţei înlocuieşte timpul expierii.

În Pateric se spune că, de ar vrea omul, adică de ar vrea să se întoarcă în sine cu hotărârea de a se îndrepta, „de dimineaţa până seara poate ajunge la măsură dumnezeiască”. Poate ajunge la măsură dumnezeiască chiar după ce a fost plin de păcate. Mântuitorul Însuşi ne asigură că „e mai multă bucurie în cer când un păcătos se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Am citit undeva o parabolă: Se povestea că o mamă avea un băiat foarte silitor, student la Universitate, de unde-i aducea cele mai frumoase rezultate. A venit un război şi băiatul a fost chemat să plece pe front.

Fiindcă era un om integru, s-a dovedit a fi un erou. Şi-a dat viaţa pentru patrie. Mamei i s-au trimis veşti despre eroismul său şi felicitări pentru creşterea bună dată băiatului. Mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul, în vis, ca să-1 mai vadă. O singură dată. Rugăciunea i-a fost ascultată şi i s-a promis că îi va fi trimis, putând să retrăiască împreună cinci minute din viaţa lor trecută.

A fost însă întrebată: Gândeşte-te bine, care cinci minute din viaţa lui şi a ta le alegi, pen­tru aceasta? El va veni să retrăiţi împreună acele minute pe care le alegi acum. Gândeşte-te bine. Vrei să vină ca student la universitate, cu frumoasele rezutate care te bucurau atâta? Va fi fost aceea bucuria ta cea mai mare şi ai vrea s-o repeţi? Vrei poate să-ţi vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele coman­danţilor lui, înainte de a muri şi aureolat de eroism?

Femeia a stat şi s-a gândit şi a răspuns: Nu! Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrăi cinci minute, aş vrea ca ele să fie din copilăria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era în grădină şi a făcut o greşeală. Când am ieşit din casă şi am văzut greşeala pe care a făcut-o şi eram gata să-1 pedepsesc, a alergat către mine plângând şi mi-a cerut iertare. Dar a făcut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a supărat, încât nu numai că l-am iertat, dar minutele acelea au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Pe acelea nu pot să le uit şi dacă e posibil, pe acelea, aş vrea să le retrăiesc.

Tot aşa se bucură Dumnezeu de cel care se întoarce de la calea cea greşită, cerându-şi iertare. Dumnezeu îl restaurează atunci în starea de la început şi numai acest moment îl ţine minte. De acesta se bucură. Şi de cel ce se căieşte de greşelile săvârşite, se bucură mai mult decât de ceilalţi care sunt drepţi în toate zilele vieţii lor.

Poate că şi acest înţeles e ascuns în acea Fericire care spune: „Feri­ciţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi”. Fericiţi cei care storc din ei lacrima părerii de rău pentru păcatele lor!

Se zice că Dumnezeu a trimis odată pe un înger pe pământ şi i-a spus: „Îngere, du-te pe pământ, umblă pe unde vrei şi cât vrei şi găseşte-mi cel mai preţios lucru pe care vei crede tu că Mi-l poţi aduce, din cele care există pe pământ”. Şi a umblat îngerul prin multe locuri şi multă vreme, cu multă atenţie şi cu multă băgare de seamă. Trebuia să aleagă un lucru care să-1 placă lui Dumnezeu, aşa că nu era lucru de glumă. Într-un fel, trebuia să treacă şi el un exa­men în faţa lui Dumnezeu, asupra capacităţii lui de discernere, de alegere a unui lucru care să fie cu adevărat cel mai valoros.

Era pus în situaţia de a arbitra între valori şi de a lua decizia cea mai bună. A nimerit într-un loc unde era în toi un război şi unde un om murise la datorie. Lăsase în urmă o familie, lăsase idealuri, lăsase planuri acasă, dar a înţeles să-şi dea viaţa pentru patrie cu generozitate şi eroism.

Îngerul s-a apropiat de el şi a cules o boabă din sângele lui şi şi-a spus: „Sacrificiul acesta trebuie să fie consi­derat de Dumnezeu drept cel mai mare”. S-a dus la Dumnezeu şi a luat Dumnezeu picătura de sânge şi a spus: „Într-adevăr, într-adevăr ceea ce Mi-ai adus e un lucru extraordinar, un lucru mare. Dar poate că nu e cel mai mare. Eu ziceam de cel mai mare. Mai du-te, mai umblă, mai plimbă-te, mai vezi, mai caută”.

Şi s-a dus îngerul din nou şi la un moment dat, a nimerit într-un spital. Acolo era pe moarte o soră de caritate care a îngrijit un bolnav, având o boală infecţioasă, din care cauză nimeni nu voia să îngrijească de dânsul. Ea însă s-a sacrificat îngrijind bolnavul acela, ştiind că se va molipsi şi ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a îmbolnăvit şi acum era pe moarte. Îngerul şi-a zis: ,Acest sacrificiu trebuie să fie cel mai mare”. Şi i-a luat ultima răsuflare, înainte de a muri şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi i-a spus Dumnezeu: „Îngere, te-ai gândit bine. E mare într-adevăr sacrificiul pe care l-a făcut infirmiera pentru aproapele ei. Şi-a dat viaţa pentru el. Dar poate există şi altceva. Poate există şi ceva mai mare. Ia mai du-te”.

Şi a venit îngerul iarăşi pe pământ şi a dat de un brigand, un bandit, un mare hoţ, un fărădelege şi fără Dumnezeu, un om fără nici o normă morală, un om gata la toate relele, fără conştiinţă, care tocmai se hotărâse să se ducă să prade o familie de creştini. Se înarmase cu toate uneltele care îi trebuiau pentru furtul pe care şi-1 propusese. Aştepta să se facă seară şi să se înnopteze.

Când s-a înnoptat, s-a dus spre casa celor pe care era gata chiar să-i ucidă, numai să-şi ajungă scopul. Dar, înainte de a intra în casă, s-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă acolo. Şi ce-a văzut înăuntru? A văzut o femeie care tocmai îşi culca pruncul. Îşi făcuse rugă­ciunea, făcea semnul crucii deasupra pruncului şi era gata să-1 adoarmă.

În clipa aceea hoţul şi-a adus aminte de mama lui, care tot aşa făcea şi cu dânsul când era mic şi un val de remuşcare 1-a cuprins dintr-o dată. Parcă s-ar fi întors sufletul înapoi într-însul. S-a gândit la nelegiuirea pe care voia s-o facă. S-a gândit la toate nelegiuirile pe care le făcuse până atunci şi impresionat de cuminţenia pe care o văzuse în casă, de seninătatea pe care o citise pe chipul copilului şi îngrozit de fapta pe care era gata s-o comită, i-a scăpat o lacrimă.

Văzând-o, îngerul şi-a zis: „Aceasta trebuie să fie”. A luat lacrima şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis: „Aceasta este. Ai găsit-o. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de întoarcere a celui ce părea pierdut pentru totdeauna”.

O întâmplare asemănătoare s-a petrecut pe vremea împăratului Mauriciu al Bizanţului, la sfârşitul secolului al Vl-lea.

În Tracia bântuia locurile un tâlhar vestit care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-1 putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vină singur la Bizanţ, să nu mai fure şi să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viaţa de tâlhărie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aşa se făcu.

După două zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârşise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-1 preocupe acum mai mult. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată şi nici nu se înduioşase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine şi perna şi aşternutul. Şi aşa plângând, boala îl învinse şi trecu în lumea cealaltă.

În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se făcea că vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânşii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-1 ducă în iad.

Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere pu­seseră demonii hârtiile lor. Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos, până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celălalt. Căutară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic şi erau trişti. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de la capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăinţă! Se va vedea.

Luă basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapise-le diavolilor săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos.

În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl
găsi mort. Lângă el era basmaua udă de lacrimi. O luă şi o duse la împărat spunându-i: „Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri” (din Prolog, 17 octombrie).

Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, de voim, în stare de pocăinţă. Biserica ne pune la dispoziţie Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greşelile care ne macină. Greşelile care ne fac opaci faţă de alţii. Să i le spunem şi Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va şterge pur şi simplu. Ca şi cum n-au fost nicio­dată. Ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău.

De altfel şi în lumea modernă, care şi-a cam pierdut obişnuinţa spovedaniei, nevoia de spovedanie a rămas. Aţi auzit desigur, cât de căutaţi sunt, într-o anumită lume, medicii psihiatri. Oamenii se duc la ei ca să facă tot un fel de spovedanie. Aceasta se întâmplă numai pentru că s-a pierdut pe acolo uzul spovedaniei adevărate.

Psihanaliza nu e o spovedanie reală. Căci una e să te duci la un medic, care va căuta să-şi desluşească cauzele unei boli din cine ştie ce fapte şi amintiri rămase în subconştientul tău, cu care va vrea să te pună de acord, ca să le uiţi sau să le înţelegi şi alta e să te duci la duhovnic şi să-i spui, ca în faţa lui Dumnezeu, greşelile şi căinţa ta şi să-i ceri iertare şi să simţi că în clipa când preotul a zis: „Te iert şi te dezleg”, s-a şters cu buretele totul. Aşa cum ai şterge cu buretele o tablă pe care ai scris cu creta o mie de păcate. Dacă mai înmoi buretele în puţină apă, se şterge şi mai bine. De aceea vorbesc Părinţii de lacrimile pocăinţei, de lacrima căinţei. Lacrima udă floarea inimii care vrea să înflorească.

Prin pocăinţă se intră - şi numai prin ea - în Împărăţia Cerurilor, pe care Mântuitorul, încă de la începutul propovăduirii Sale, o anunţa ca fiind foarte aproape. Cât de aproape? Mântuitorul o descoperă într-adevăr foarte aproape, în sufletele noastre, în inte­riorul nostru. „Împărăţia Cerurilor este în voi” (Le. 17, 21), înlăuntrul vostru.

Curăţiţi acest interior şi va deveni împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia Cerurilor nu e în afară. Nu e vreo aşezare omenească, nu e vreo aşezare teritorială, socială, nu e vreo aşezare de orice fel, undeva peste mări şi ţări. Împărăţia lui Dumnezeu e stare de spirit şi anume stare de puritate, stare de curăţie. Împărăţia Cerurilor e în noi. „Împărăţia Cerurilor, spune Sfântul Pavel (Romani 14, 17), nu e nici mâncare, nici băutură, ci sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.

Împărăţia Cerurilor e atunci când trăieşti în dreptate şi iubire, când dreptatea şi iubirea sunt legile tale de căpetenie. Împărăţia lui Dumnezeu este atunci când te afli în pace. Ce înseamnă acest „a fi în pace”! Înseamnă a fi dincolo de orice contradicţie.

Când nu mai trăieşti în contradicţii interioare, când ai trecut dincolo de lupta contrariilor din tine. Atunci eşti în pace. Şi fără îndoială că, dacă trăieşti în sfinţenie şi în pacea duhului, în pacea inimii, atunci vei avea parte de ceea ce spune Sfântul Pavel, de „bucuria în Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt va sălăşlui în tine.

Aceasta este de fapt definiţia a ceea ce se numeşte înduhovnicire. Înduhovnicire înseamnă primirea în tine a Duhului Sfânt care dă bucurie. Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt din secolul trecut, saluta pe toţi creştinii pe care-i întâlnea cu: „Bucuria mea”... .

Împărăţia Cerurilor e în noi. Dar dacă Împărăţia Cerurilor e în noi, cu cât mai multe împărăţii ale cerurilor ar fi în oameni, cu atât mai mult s-ar transforma şi lumea toată într-o mare împărăţie a cerurilor.

Aş vrea să închei, atrăgând atenţia asupra atitudinii pe care a avut-o, ca şi Mântuitorul şi marele sfânt Ioan Botezătorul, atunci când veneau fariseii la el să se boteze. Ei credeau că dacă veneau să primească de la Ioan un botez exterior, cu apă, se vor şi îndrepta în faţa lui Dumnezeu, fără să mai fie nevoiţi să facă faptele îndrep­tării.

De aceea Sfântul Ioan Botezătorul îi avertiza, aşa cum putea s-o facă el: „Pui de vipere”, cine v-a învăţat să faceţi aceasta? Credeţi voi că dacă nu faceţi roade de pacăinţă, are vreo valoare botezul pe care-1 luaţi de la mine? Nu are nici o valoare! Nu actele exterioare dau măsura pocăinţei.

De ce m-am oprit asupra acestui lucru? Pentru că există şi în vremea noastră dintre aceia care spun: „Noi ne-am pocăit, noi sun­tem pocăiţi, noi suntem mântuiţi”. Cred că au dobândit mântuirea pentru că şi-au dat numele de „pocăiţi”. Ca şi cum cuvântul i-ar mântui.

Dincolo de cuvânt, se cred aleşi, precum se credeau fariseii fii ai lui Avraam şi care credeau că numai în virtutea acestui fapt erau îndreptăţiţi la mântuire. Dar Dumnezeu poate face fii ai lui Avraam şi din pietre, le spunea Sfântul Ioan Botezătorul.

Credinţa şi faptele bune duc la mântuire, nu faptul că se crede cineva ales. Tu trebuie să alegi şi anume să alegi faptele care cul­tivă dragostea, comuniunea, nu separarea şi nu ura îndreptată împotriva celor ce nu sunt ca tine, cum fac sectanţii. Avertismentul Sfântului Ioan Botezătorul este clar: Degeaba vă declaraţi voi pocăiţi, degeaba vă botezaţi, dacă nu faceţi faptele pocăinţei. Declaraţia singură este nulă. Aşa se întâmplă şi azi, cu cei care părăsesc Biserica noastră strămoşească. Ei zic: Eu m-am pocăit şi se con­sideră mântuiţi de pe acuma. Nu mai au de făcut nimic.

Se înşală amarnic. Există o lege care trebuie respectată până la sfârşit. Pocăinţa este un efort de fiecare zi, aşa cum în fiecare zi mâncăm din nou şi de mai multe ori. Aşa cum în fiecare zi greşim şi de mai multe ori, tot aşa trebuie să ne curăţim şi sufletele în fiecare zi şi de mai multe ori.

Să împlinim aşadar rânduiala dumnezeiască şi să răspundem la chemarea cu care şi-a început Mântuitorul propovăduirea: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Să ne îngrijim să fim în ea. Ea nu e departe. E în interiorul nostru.

Cămara sufle­tului nostru este Împărăţia lui Dumnezeu. Pe aceasta, când se dezorganizează, trebuie s-o reorganizăm. Pe aceasta, când se dere­glează, trebuie s-o repunem în stare de funcţionare normală, pentru ca din acest lăuntru al nostru să iasă gânduri întregi, gânduri fru­moase, fapte întregi, fapte frumoase.

Pe acest interior cu pocăinţă să-1 curăţim, ori de câte ori greşim şi harul lui Dumnezeu, fără îndoială, va fi cu noi, va răspunde chemării noastre, căci scris este să fie aşa. Aşa ne-a promis Dumnezeu şi Dumnezeu se ţine de promisiunile Sale.

(cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1985)