Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne istoriseşte despre stăpânul unei vii care şi-a trimis slujitorii să ceară lucrătorilor săi partea de recoltă ce i se cuvenea. Aceştia l-au prigonit şi l-au ucis pe trimişii stăpânului şi chiar pe fiul lui. Stăpânul s-a supărat şi a dat via sa altor lucrători, care să-i aducă roadele la vremea potrivită (Mt. 21, 41).

Noi, creştinii, suntem lucrătorii care am preluat via de la vechiul Israel, care a ucis pe Prooroci şi L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Această vie este Biserica, „Noul Israel” sau Împărăţia harului mântuitor. Stăpânul nostru Hristos a plecat la cer de unde va reveni să ceară roadele credinţei noastre concretizate în fapte creştineşti.

Iubiţi credincioşi,

Noi, care prin Botez am primit numele lui Hristos şi ne-am îmbrăcat întru El (cf. Gal. 3, 27), suntem chemaţi să trăim conform Evangheliei pentru ca la sfârşitul vieţii să putem da roadele purtării noastre creştineşti.

Există atâţia aşa-numiţi creştini care au auzit de lucrarea lui Hristos, de moartea şi de Învierea Lui, dar care nu au trăit nici pocăinţa, nici întoarcerea adevărată la Dumnezeu. O simplă alipire de unele orânduieli creştine nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să primeşti prin credinţă lucrătoare pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică să vieţuieşti în El şi să umbli în El (cf. I Cor. 1, 30; Col. 2, 6). Numai aşa poţi fi împăcat cu Dumnezeu şi astfel, poţi să ai viaţă veşnică.

Ce puţin se gândesc oamenii la lucrul acesta, mergând cu paşi repezi spre o judecată inevitabilă! Nu numai că ei au păcătuit, dar au trecut cu atâta indiferenţă peste dragostea pe care Mântuitorul nostru a arătat-o prin Cruce, prin moarte şi prin Înviere şi nu imită această dragoste în relaţiile lor zilnice cu Dumnezeu şi cu semenii.

Mândria, egoismul, mânia, lăcomia după bunuri, bani şi plăceri, minciuna, pizma, invidia, lenea şi neînfrânarea dorinţelor şi poftelor ne fac viaţa murdară. Este nevoie de un foc nevăzut care să le ardă.

Hristos Domnul a adus acest foc din cer, focul Duhului Sfânt. Prin credinţa noastră activă în El putem face ca acest foc ceresc să ardă mereu şi să lumineze viaţa nouă a Duhului Sfânt din inimile noastre şi dintre noi. În acest fel, Duhul Sfânt poate să aşeze în noi darurile Sale, roadele Sale: credinţa, dragostea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine şi altele asemenea (Gal. 5, 22-23).

Acestea sunt roadele date la timpul lor de lucrătorii vrednici ai Viei Stăpânului ceresc. Aceste roade trebuie să iasă la iveală ca o adresare către semenul nostru. Numai străduindu-ne pentru realizarea binelui, Hristos poate să continue, prin fiecare din noi, opera de „Samarinean milostiv”.

Dumnezeu creează omului posibilitatea de a fi mântuit. În Sfânta Scriptură citim: „Cei ce sunteţi însetaţi, mergeţi la apă” (Is. 55, 1) şi „Cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac” (In. 4, 14). Dacă nu ne adăpăm mereu din Izvor suntem în primejdia de a fi cuprinşi de arşiţă ucigătoare. Acesta este un imperativ!

În secolul al III-lea, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, îi scria prietenului său, Donatus: „Lumea aceasta este rea, neînchipuit de rea! Dar în mijlocul ei am descoperit nişte oameni liniştiţi şi sfinţi, care au aflat un mare secret. Ei sunt stăpâni pe sufletele lor. Ei sunt creştini”.

Calitatea de creştin ne obligă să împlinim poruncile Evangheliei în viaţa de fiecare zi. Or, noi uităm adesea cine suntem. Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Un necredincios a întrebat odată pe un copil sărac ce ieşea dintr-o biserică: „Ce-ai învăţat tu astăzi de la părintele?”. Băiatul a răspuns că a învăţat că Dumnezeu este iubire. „Dacă ce spui e adevărat, zise omul, de ce n-a trimis Dumnezeu pe cineva să-ţi dăruiască o haină mai bună?”. După o clipă de gândire, copilul răspunse: „Cred că Dumnezeu a trimis pe cineva, dar acela a uitat”.

Asta-i nenorocirea, că noi uităm că prin Botez ne-am îmbrăcat în Hristos, am devenit ochii Lui în lume, gura Lui, mâinile Lui, picioarele Lui, uneltele Lui, prin care El lucrează între oameni mila, bunătatea, curăţia, răbdarea.

Botezul nu-i o lucrare magică sau un automat care să ne asigure Împărăţia cerurilor, cum distribuie aparatele din anumite localuri ciocolată, printr-o simplă apăsare a unui buton. Ci, la acea renaştere prin apă şi prin Duh se cere conlucrarea de o viaţă întreagă a creştinului.

Ceea ce naşii au declarat în numele şi în locul nostru la Botez, anume că se leapădă de Satana şi se unesc cu Hristos, trebuie să fie o permanentă şi responsabilă angajare a noastră, personală, concretizată prin cultivarea virtuţilor creştine.

Calitatea de „cetăţean” al Împărăţiei cerurilor (cf. Filip. 3, 20), primită prin Botez, se validează printr-o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), adică prin fapta cea bună. Este foarte adevărat că pe pământ suntem „străini şi călători” (Evr. 11, 13) şi din această viaţă nu luăm nimic cu noi în cealaltă lume.

Dar tot atât de adevărat este că dacă nu ducem nimic material în veşnicie, totuşi ducem cu noi binele pe care l-am săvârşit: un nume bun, o operă măreaţă, o faptă împlinită pentru înfrumuseţarea vieţii. Va veni o zi când va fi răsplătit cel mai mic ajutor arătat celui aflat în nevoie şi necaz.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Arată-mi în cele mici în ce fel eşti, căci nici chiar aşa tu nu eşti străin de har. Arată-mi precum a arătat văduva din Evanghelie, care, deşi nu avea decât doi dinari, totuşi i-a aruncat în vistieria templului”.

Destinul nostru veşnic depinde de felul în care facem roditoare darurile Duhului în timpul acestui pelerinaj pământesc. Dumnezeu, Grădinarul veşnic, a sădit în fiinţa noastră sămânţa veşniciei. Lucrarea noastră este să facem să crească răsadul ceresc şi să aducă roadele. El ne-a adoptat ca fii. Datoria noastră este să ne comportăm ca fii. Altfel nu merităm numele de creştin.

Domnul ne-a chemat pe toţi, fără deosebire, la ospăţul Său, ne-a numit mlădiţe ale Sale, Viţa cea dumnezeiască (In. 15, 5). În această calitate, suntem datori ca prin fapte bune şi virtuţi morale să ne arătăm roadele noastre, aşa cum rodeşte un pom răsădit lângă izvor de ape (cf. Ps. 1, 3), un pom altoit, udat şi săpat.

În acest fel, merităm numele de „vie” a casei lui Dumnezeu, menită să rodească deplin, să atingă acea desăvârşire pentru care se roagă psalmistul David când zice: „Dumnezeul puterilor, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea” (Ps. 79, 15- 16).

După ce Iosua i-a călăuzit pe israeliţi în Canaan şi i-a aşezat în pământul făgăduinţei, i-a conjurat să declare răspicat ce au de gând să facă: să slujească Domnului Celui viu Care cu braţ puternic i-a scos din robie şi le-a dat în stăpânire o ţară frumoasă şi bogată, sau să se închine idolilor păgâni, care aveau temple la tot pasul!

Auzind aceasta, întreg poporul s-a declarat pentru credinţa cea dreaptă. Atunci marele conducător le-a zis: „Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-L cu credincioşie şi sfinţenie. Lepădaţi dumnezeii străini! Căci Domnul este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos. El nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voastre. Iar dacă-L veţi părăsi, atunci va aduce asupra voastră răul şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine” (Ios. 24, 20).

Împietrirea inimilor, lipsa de fapte bune, indiferenţa faţă de cele sfinte ne fac să devenim lucrători necredincioşi care nu aduc roade. Când va veni stăpânul viei, pe astfel de lucrători răi „cu rău îi va pierde” (cf. Mt. 21, 41).

Iubiţii mei,

Prin cuvântul pildei de astăzi, Hristos îl cheamă pe creştin să-şi dea roadele la timp, adică în această viaţă pământească, slujind pe Stăpânul său, conştient că „securea stă la rădăcina pomilor şi orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc” (Lc. 3, 9).

Noi, care am trecut din robia întunecată a păcatului în ţara luminoasă a Noului Legământ, unde avem drept Canaan Biserica cu toate harurile Duhului Sfânt, se cade să iubim Legea lui Dumnezeu şi să trăim după Evanghelie, risipind chipurile false ale poftelor vătămătoare.

De avem în inimile noastre credinţă în Dumnezeul părinţilor noştri, să-L slujim cu credincioşie şi sfinţenie! Să lepădăm idolii, să urâm deşertăciunea, să lăsăm păcatele, să ne înfrânăm de la patimile cele urâte. Să respectăm cu iubire Numele Domnului, rostindu-l cu evlavie, prin rugăciuni şi cereri. Să facem ca Numele Domnului să se preamărească prin viaţa noastră de fiecare zi şi prin săvârşirea binelui.

Dacă toate acestea le împlinim cu sârguinţă, atunci suntem, într-adevăr, harnici lucrători în via Domnului şi astfel, ne învrednicim de răsplată şi slavă cerească. Nu ne îndoim de aceasta, fiindcă Mântuitorul nostru ne asigură că „Împărăţia lui Dumnezeu se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. 21, 43). Amin.