Omul este o fiinţă socială, înzestrat de Preabunul Creator cu instinctul sociabilităţii, încât din cele mai vechi timpuri el s-a întovărăşit cu semenii săi în vederea creării unor organisme sociale.

Începând cu familia, satul, comuna, până la Stat, toate sunt forme de organizare socială, datorită acelui instinct înscris în firea omului: acela de a trăi împreună cu semenii săi. Pentru a putea trăi într-un organism social, omul este supus anumitor norme şi legi care reglementează raporturile dintre el şi organismul social, pe de o parte, iar pe de altă parte, raporturile reciproce dintre indivizii aparţinând aceluiaşi organism.

Însă, cu tot noianul de legi scrise sau nescrise, o viaţă socială adevărată, ideală, în care să fie toţi factorii componenţi mulţumiţi, nu este posibilă decât în măsura în care la temelia ei stă Evanghelia Mântuitorului Hristos. Acest adevăr rezultă din pericopa evanghelică de astăzi.

În adevăr, existenţa omului într-un organism social impune, pe lângă respectarea diferitelor legi care reglementează viaţa acelui organism şi o totală abdicare de sine, o completă stăpânire a instictelor egoiste. Fără îndeplinirea acestor imperative, cu toate legile existente, fie ele inspirate de cele mai bune intenţii, viaţa socială va rămâne defectuoasă, fiindcă omul pune mare preţ pe dreptul său, fără să gândească şi la dreptul aproapelui său.

Dar oare este de ajuns pentru buna înţelegere dintre oameni şi liniştita lor convieţuire, ca fiecare să se folosească de dreptul său? Şi dacă dreptul tău, în fapt, vatămă pe al altuia, cum se poate înlătura ciocnirea acestor drepturi şi cum vom împăca neînţelegerea dintre două fiinţe ce se cred deopotrivă de îndreptăţite în drepturile lor?

Această mare problemă a rezolvat-o Domnul Iisus Hristos prin cuvântul Evangheliei de astăzi: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). Iată o nouă ordine de lucruri! Iată viaţa socială întemeiată pe îngăduinţa noastră, a unuia faţă de celălalt, în locul celei vechi, întemeiată pe „dreptul meu”.

Pentru a înţelege, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă! Căci toţi ştim ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne pârască? Vrem să ne târască prin judecăţi? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine! Vrem să fim iubiţi. Vrem să fim ajutaţi. Vrem să fim ascultaţi. Să fim priviţi cu încredere.

Cuvântul Mântuitorului are în vedere interesele noastre, ale fiecăruia, încât nu e posibil să nu le înţelegem şi pe ale altora, aşa cum le înţelegem pe-ale noastre. Ne ia pe noi înşine drept măsură a modului cum trebuie să ne purtăm cu alţii. Cum vrem să se poarte alţii cu noi, aşa să ne purtăm şi noi cu dânşii. Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. De aceea a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 13, 34).

De ce era poruncă nouă? Era nouă fiindcă în Vechiul Testament nu se spune aşa. Mântuitorul însuşi precizează: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Mat. 5, 43).

Mântuitorul ne ridică pe o treaptă superioară, zicând: „Să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc, să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc” (Mat. 5, 44).

Cum? Să iubim pe vrăjmaşii noştri? Pe acei care ne fac rău? Pe acei care aruncă asupra noastră calomnii? Pe acei care pândesc paşii noştri, ca să ne facă rău? Pe acei care se bucură de durerea şi suferinţa noastră? Se poate o astfel de poruncă?

Da! Această supraomenească iubire o cere Fiul lui Dumnezeu de la un creştin adevărat. Porunca pare de neînţeles în preocupările de toate zilele ale vieţii omeneşti. Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat şi că ne pune la mare încercare.

Să nu luăm lucrurile în uşor şi să nu trecem pe lângă acestea ca şi cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Aici suntem puşi în faţa unui adevăr: ori-ori! Ori facem precum ne învaţă Iisus şi suntem creştini adevăraţi, ori nu facem şi nu suntem creştini. Ce fericiţi am fi dacă am putea înţelege înalta valoare morală a acestei dumnezeieşti porunci pentru viaţa noastră!

Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la această poruncă, a iubirii, nu sunt şanse reale de biruinţă a duhului lui Hristos în noi. Mântuitorul ne arată, ne dovedeşte: „Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii asemenea fac” (Luca 6, 31-33).

Dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care răsplăteşte ar putea schimba situaţia. Cel pe care îl iubeşti când te urăşte nu te va putea urî mai mult şi încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele.

Ne aflăm, deci, incontestabil, în faţa unei mari distanţe, a unei mari diferenţe, între iubirea poruncită de Vechiul Testament, care cere: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână etc” (Ieşire 21, 24) şi iubirea dată de Hristos.

Răul îl biruieşti nu cu răul, ci cu binele şi numai cu binele poţi schimba sufletul celui care ţi-a făcut rău. Căci dacă nu-i schimbi sufletul, îl pedepseşti dar nu-l îndrepţi. Şi când îi va veni bine, îţi va face din nou rău. Pentru că, în fond, răsplătirea răului cu rău nu reinstaurează dreptatea şi nu rezolvă problema răului, ci înmulţeşte răul.

Nouă ne rămâne să ne mângâiem cu gândul că dreptatea se va face totuşi. „A Domnului este răzbunarea” (Deut. 32), iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu vă răzbunaţi voi singuri” (Rom. 12, 19).

Însuşi Mântuitorul L-a rugat pe Tatăl să nu se răzbune: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 24). Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: „Să unim mila cu dreptatea”. Şi se explică: „Să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă”. Adică, chiar dacă suntem porniţi să facem dreptate, s-o cerem, dar de îndată s-o sacrificăm şi să facem loc milei, acelei dragoste care merge până la dragostea de vrăjmaşi. „Fiţi milostivi, încheie Mântuitorul această învăţătură, precum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Hristos stabileşte prin aceasta că raporturile dintre oameni trebuie să fie cârmuite nu numai de dreptate, ci şi de îngăduinţă, care poate înlătura cu totul neînţelegerile dintre ei. De ce aceasta? Pentru că legile omeneşti, nefiind desăvârşite, ele pot face jertfe de prisos.

Nu trebuie să întemeiem dreptul întru totul pe ele, ci să le îndulcim prin milă. Pentru a înlătura asemenea greşeli, Mântuitorul ne-a învăţat să fim „milostivi”, adică îngăduitori, iertători cu cei ce venim în atingere şi miloşi cu neputinţele firii omeneşti.

A cere drepturile noastre astfel încât să fie împăcate cu drepturile altuia, este o învăţătură care, pornind de la Evanghelie, a înrâurit lumea şi a schimbat chiar legile omeneşti, făcându-le mai blânde şi mai îngăduitoare, aşa precum sunt astăzi.

Temelia vieţii obşteşti, adică mijlocul de a înfăptui o vieţuire între oameni, nu este deci dreptatea singură, ci dreptatea covârşită de dragoste şi milă. Ceea ce a făcut şi face Dumnezeu cu noi, iertându-ne şi îngăduindu-ne, deşi ar fi drept să ne piardă, trebuie să facem şi noi cu cei ce vieţuim pe pământ, iertând, îngăduind şi făcând binele „nimic nădăjduind”.

Putem spune că iubirea de vrăjmaşi nu este împotriva firii ci, dimpotrivă, o însuşire superioară a cuiva, ea având şi o mare valoare socială. Dacă am aplica, atât cât ne este omeneşte posibil, această poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos, relaţiile dintre noi, dintre oameni şi popoare s-ar schimba fundamental.

Se ştie că pe ură şi răzbunare nu se poate întemeia o convieţuire socială statornică, pe când unde este dragoste, domneşte pacea şi înţelegerea. Metoda care trebuie să o folosim în aplicarea acestei porunci ne-o arată Mântuitorul la începutul Evangheliei de astăzi, când zice: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii - deci vrăjmaşii voştri - faceţi şi voi lor asemenea”.

Aşadar, dorim să fim respectaţi, să respectăm noi mai întâi; dorim să fim ajutaţi, să ajutăm noi mai întâi; dorim să nu fim vorbiţi de rău, să nu vorbim noi mai întâi; dorim să fim iubiţi de alţii, să iubim noi mai întâi.

Să depăşim principiul „dreptul meu”, cum ziceau cei vechi, ceea ce aşa de potrivit ne ilustrează şi Mântuitorul Iisus Hristos astăzi şi să ne străduim să găsim în noi puteri, la care se va adăuga şi harul întăritor al lui Dumnezeu, de-a nu mai urî, de-a întinde mâna celor ce ne urăsc, de a ne ruga pentru duşmanii noştri, de a răspunde cu pâine celor care ne nedreptăţesc, ne batjocoresc şi ne fac rău.

Numai astfel se poate înfăptui o lume bună, o lume de pace în care oricine poate lucra şi năzui, înfruntând greutăţile care ne stau în cale, spre a ajunge la scopul cel din urmă al vieţii noastre, încredinţaţi că vom fi cu adevărat şi noi „fiii Celui Prea Înalt”, cum grăieşte Evanghelia de astăzi. Amin.