În momentul în care toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Iisus să-L asculte, iar fariseii şi cărturarii cârteau zicând: „Acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15, 1-2), Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus pilda despre oaia şi drahma cea pierdută şi pilda Fiului risipitor luate din viaţa de toate zilele înfăţişând în chip clar dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se căiesc.

Pregătind pe fiii săi către pocăinţă din vremea postului mare, Sfânta Biserică ne înfăţişează în parabola mişcătoare a Fiului risipitor atât adâncimea căderii morale, până la care poate ajunge un om, înstrăinându-se de Dumnezeu, cât şi calea pe care acelaşi om se poate întoarce la pocăinţă.

Pilda Fiului risipitor, una din cele mai frumoase şi pline de sensuri, ne mişcă inimile profund, deoarece ne arată dragostea nemărginită şi bunătatea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. E o mare taină a îndurării lui Dumnezeu pe care nici un fel de înţelepciune din lume nu o poate dezlega, decât Sfânta Evanghelie care ne arată atât de viu urmările păcatului, dar şi făgăduinţa îmbucurătoare pentru căinţă.

Numai în câteva cuvinte sunt arătate atât de clar păcatul şi pedeapsa, căinţa şi iertarea. Mântuitorul începe astfel: „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei, tatălui lor: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine de avuţie. Şi le-a împărţit lor averea. Şi nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, adunând toate, s-a dus într-o ţară departe şi acolo a risipit toată avuţia sa, petrecând în desfrâu. S-a făcut foamete mare în acea ţară; şi el, cheltuind toate, a început a trăi în lipsuri. Şi mergând, s-a lipit lângă unul din locuitorii acelei ţări, care l-a trimis la ţarinile sale, să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele său, din roşcovele ce mâncau porcii; însă nimeni nu-i da lui. Dar, venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul său şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”... etc. (Luca 15, 11-22).

Această parabolă închide în ea o dramă pe care sufletul nostru o trăieşte cu toată intensitatea, tocmai fiindcă rostind-o, Mântuitorul n-a făcut din cuvinte un văl ca să acopere, ci suliţe care să facă să ţâşnească trăirile adânci din noi. Acesta e doar un aspect şi cel mai simplu. Marea valoare a parabolei stă în tâlcul ei religios, în semnificaţia ei ascunsă şi care, întotdeauna, vizează raportul nostru cu Dumnezeu.

Cine este tatăl din parabola de azi şi cine sunt fiii? Semnificaţiile nu sunt greu de desprins: tatăl este Dumnezeu, iar fiii suntem noi, credincioşii. Dăruiţi de Tatăl ceresc cu însuşiri

fizice şi spirituale, pentru care nu ne-am străduit în nici un fel, avem peste toate libertatea de a lucra în casa lui Dumnezeu - Biserica - sau în afara ei, de a ne pune însuşirile în slujba celui care ne-a creat sau chiar împotriva lui.

Fiul cel mic, neînţelegând că ceea ce avea era un dar şi nu un drept şi-a cerut partea sa şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Depărtarea de care vorbeşte parabola nu este numai una spaţială, ci mai degrabă una spirituală.

Cu fiecare nou păcat săvârşit ne îndepărtăm de lumina Dumnezeiască tot mai mult şi ne cuprinde întunericul păcatelor şi al fărădelegilor; amintirea luminilor din casa părintească se întunecă tot mai mult, până la uitarea deplină. Dar sensul depărtării este şi acela de scufundare, de prăbuşire. Plăcerile, dezmierdările, toate patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru. Fiecare plăcere lumească se realizează cu consumarea calităţilor noastre native, fiecare scufundare în păcat ne lipseşte de un dar divin şi ne însingurează dureros. Pustiul se întinde tot mai înspăimântător în jurul celui ce a crezut că lumea îi aparţine, spaima îl cuprinde de pretutindeni şi el se adânceşte în viciu fără să se mai poată opri, îngrozit de propria-i singurătate şi insatisfacţie.

Ce-i mai rămâne unei astfel de fiinţe care se rostogoleşte pe panta abruptă a viciului, decât să recurgă la cele mai josnice resurse din el, socotind că acolo va găsi locul pe care să se simtă în siguranţă. Să-şi consume ultimile instincte - roşcovele porcilor.

O! Ce decepţie amară! Pentru Fiul risipitor şi aceste ultime resurse se dovedesc la fel de nefolositoare ca tot ce a experimentat el din clipa ieşirii din casa părintească şi până la ultima prăbuşire. Poartă în el libertatea aparentă, pribegia cu petrecerile, foametea şi umilinţa, adevărata robie şi amintirile de acasă; în străfulgerarea unei clipe de conştiinţă, zăreşte chipul tatălui care îl cheamă şi îl aşteaptă acasă.

Îşi vine în fire şi îşi recunoaşte căderea. Constată cu luciditate şi durere prăpastia şi ruina în care a ajuns şi totodată s-a căit şi a luat hotărârea să se întoarcă la tatăl său. Tânărul risipitor, prin viaţa pe care şi-a ales-o, trăia ca şi cum în afară de sine. Dar analizându-se, a văzut ca într-o oglindă toată decadenţa în care ajunsese, i s-a făcut lui însuşi scârbă de el şi s-a înfricoşat. În aceeaşi clipă îşi adună minţile şi îşi dă seama de prăpastia în care a ajuns. Şi-a adus aminte de tot ce a avut în casa părintească, de darurile pe care le primise din naştere şi gândindu-se la felul cum le-a folosit şi la felul cum s-a purtat cu tatăl său iubitor, s-a înspăimântat şi şi-a venit în fire.

Este conştient că din clipa în care a părăsit casa părintească şi-a pierdut pacea şi bucuria sufletească, alergând după desfătări închipuite. Belşugul şi Bunăstarea nu l-au putut reţine în casa tatălui său; foamea şi lipsurile îl aduc, cu şiroaie de lacrimi, recăpătându-şi iertarea şi iubirea părintească. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”. Aceasta este cea mai importantă clipă din viaţa fiului risipitor, clipa venirii în sine, fiindcă în aceeaşi clipă s-a pocăit şi s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat, al pocăinţei, la tatăl său.

De aici anume a început ridicarea lui din întunericul păcatului. „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. Ochii părintelui, obosiţi de aşteptare şi lacrimi, se luminează şi în clipa aceea se înseninează şi ochii fiului, strălucind de bucurie, se luminează, vărsând lacrimile ispăşirii, ale căinţei; dar şi ale bucuriei, iertării păcatului nesupunerii şi neascultării. Tatăl a căzut peste grumazul lui şi l-a sărutat cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfântă şi fără nici o imputare. După cum părerea de rău a fiului a fost totală şi sinceră, aşa şi iertarea tatălui a fost desăvârşită.

Puterea şi plinătatea iubirii nu caută la numărul şi mărimea păcatelor; de aceea tatăl îşi îmbrăţişează fiul, stingând cu lacrimile şi sărutarea sa toată arsura păcatului şi alinându-i rănile sufletului.

Sunt neputincioase cuvintele pentru a putea arăta în toată plinătatea ei bucuria pe care o simţim când cineva se întoarce la noi. Să ridicăm toate aceste lucruri la dimensiunea raporturilor

noastre cu Dumnezeu şi vom înţelege cât de mare este bucuria Tatălui din ceruri când un păcătos se pocăieşte, când un rătăcit se întoarce către El. Este ca şi cum cel mai drag dintre ai noştri a înviat din morţi.

„Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea nouă şi-l îmbrăcaţi şi daţi-i un inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aducând viţelul cel gras, îl înjunghiaţi şi mâncând să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort a fost şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflat”. Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăţ spiritual în cer şi pe pământ, în Biserica văzută şi în cea nevăzută. Să ne bucurăm când un semen rău se hotărăşte să devină om cinstit, să căutăm şi să-l ajutăm să se îndrepte.

Cât de mare este bucuria Domnului când păcătosul se întoarce! Pentru că Mântuitorul a suferit pentru toţi vărsându-şi sângele pentru fiecare din noi, oricât de căzuţi am fi.

Şi pe când bucuria era în toi, s-a întors fiul cel mare de la câmp şi aflând de cele ce s-au întâmplat, s-a mâniat; tatăl însă i-a spus: „Pentru ce te mânii? Tu te-ai îndestulat de tot ce se găseşte în casa aceasta. Dar acum să ne bucurăm că fratele tău s-a întors din moarte la viaţă”. Fratele cel mare reprezintă pe creştinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creştinul care trăieşte de unul singur în marea comunitate a Bisericii, căci n-a realizat uniunea sufletească pe care membrele trupului tainic al lui Hristos trebuie s-o realizeze cu toţi creştinii, în Mântuitorul.

Să fim statornici în credinţă şi virtute şi să fim fericiţi în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire şi nemulţumire, pentru iertarea şi ştergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne uneşte cu Dumnezeu, întocmai invidia şi pizma ne despart de harul şi dragostea lui.

Câţi nefericiţi se chinuiesc în focul iadului, pentru că au pus la încercare îndelungata milă a lui Dumnezeu, trăind în păcate şi neglijându-se de mântuire, ci socotind în amăgirea lor că „este timp” pentru întoarcerea lor de la faptele pierzătoare de suflet! Ei dorm în nesimţire, până vine pe neaşteptate moartea, care îi află nepregătiţi sufleteşte şi neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Aceştia sunt fiii risipitori care au îmbătrânit sufleteşte în ţară străină, fiind morţi cu sufletul înainte chiar de sfârşitul lor.

Acesta este tâlcul evangheliei de astăzi şi aceasta este drama închisă în ea. Să ştim că dragostea lui Dumnezeu este nesfârşită şi că ea nu ne este niciodată retrasă. Să ştim că bucuria cerească pentru îndreptarea unui păcătos cuprinde cerul şi pământul şi că fiecăruia dintre noi îi iese înainte, pe drumul întoarcerii şi căinţei, Mântuitorul Însuşi.

Orice rătăcire poate să aibă nădejde de întoarcere. Cazul Fiului risipitor este foarte grăitor în această privinţă. Toate acestea ştiindu-le, nu vom deznădăjdui în păcat şi cuprinşi de căinţă, vom alerga cu haina zdrenţuită şi picioarele rănite la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu pentru a intra în bucuria Domnului. Amin.