„În peşteră Te-ai sălăşluit, Hristoase Dumnezeule, ieslea Te-a primit, păstorii şi magii Ţi s-au închinat” (Stihiră la stihoavnă). Văzând neamul omenesc pierind din pricina păcatelor, Fiul lui Dumnezeu Se pogoară pe pământ. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut...ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5).

Pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât El din ceruri pe pământ. Fiul lui Dumnezeu va primi firea omenească, pentru ca pe om să-l unească din nou cu Dumnezeu. El a coborât pe pământ când omenirea ajunsese la cea mai josnică decădere morală, când oamenii se chinuiau nevăzând nici o ieşire.

Iudeii îl aşteptau pe făgăduitul Mesia. Şi păgânii aşteptau ceva extraordinar, care trebuia să preschimbe totul. „Sau Dumnezeu va veni pe pământ, sau lumea va pieri”- a spus celebrul filozof roman al acelor vremuri, Seneca. După proorociri, iudeii puteau vedea limpede că venise vremea împlinirii făgăduinţei lor. Se sfârşeau cele şaptezeci de săptămâni de ani de la refacerea Ierusalimului, când – aşa cum i-a vestit Arhanghelul Gavriil profetului Daniel - va veni vremea sosirii Unsului lui Dumnezeu şi a sfârşirii Vechiului Legământ (vezi Daniel cap. 9).

Dar, în pofida suferinţei duhovniceşti de obşte şi a aşteptării neobişnuitului prunc, prin a Cărui naştere urma să înceapă „veacul de aur” pe pământ, mult aşteptatul Prunc a fost recunoscut şi salutat de puţini atunci când s-a născut. Mai mult, nici loc nu s-a găsit pentru El în casele oamenilor. Maria a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Lc. 2, 7).

Şi când păstorii, auzind cântările îngereşti, veniră să-l vadă pe Cel pe Care cerul Îl proslăvea, ei „au aflat pe Prunc culcat în iesle”. Cu multă vreme înainte de venirea lui Hristos, stând la Dumnezeiască priveghere, a prevăzut aceasta cu ochii săi duhovniceşti de Dumnezeu cuvântătorul Avacum: „Doamne, am înţeles lucrurile Tale şi m-am îngrozit: între două animale vei fi cunoscut” (Avacum 3, 2-3). Între dobitoace stătea culcat Împăratul întregii lumi, venit să mântuiască lumea, întrucât oamenii se depărtaseră de El foarte. (...).

Biblia (...) prezintă un text având un totul alt înţeles: „Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta şi în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută!” (Avacum 3, 2-3). Biblia de la 1688 prezintă un text cu un sens mult apropiat celui din citatul rusesc: „Doamne, socotiiu faptele Tale şi mă spăimântaiu. În mijlocul a doao vieţuitoare Te vei cunoaşte, apropiindu-se anii Te vei mai cunoaşte, sosind vreamea Te vei arăta când să va tulbura sufletul mieu, cu urgie de milă îţi vei aduce aminte” (Avacum 3,1-2). „De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti (Ps. 138, 8), striga odinioară Psalmistul. „Doar în oamenii înrobiţi păcatului nu locuieşte Dumnezeu. Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3), a spus Domnul Dumnezeu, când pământul s-a stricat şi s-a umplut de nedreptate, înainte de potop.

Şi iarăşi omenirea a devenit „trup” înainte de venirea Mântuitorului pe pământ. Cea mai mare parte a omenirii „cugeta pământeşte”, unii dedându-se fără frâu plăcerilor trupului şi altor păcate, iar alţii chiar şi în cele mai bune năzuinţe ale lor căutând doar cele pământeşti. Puţini erau cei care căutau Împărăţia lui Dumnezeu, pregătită oamenilor de la facerea lumii. De aceea, nu s-a găsit loc în casele oamenilor pentru Împăratul cerurilor, ci L-au primit dobitoacele necuvântătoare, care au rămas credincioase firii lor. „Fiul omului nu avea unde să-Şi plece capul” nici atunci când mii de oameni mergeau în urma Lui şi toţi încercau să se atingă de El, pentru că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Luca 6,19), iar El sătura cu câteva pâini o mulţime de oameni.

Pentru ca să sfinţească poporul cu sângele Său, lisus a pătimit în afara porţii (Evr. 13, 12), căci iudeii L-au scos afară din cetate pe Fiul lui Dumnezeu, ca să-L răstignească. Dar Mântuitorul Cel înălţat de pe pământ pe Cruce le-a atras pe toate la Sine. Aşa cum păstorii cei cu inima neîntinată şi magii pregătiţi să dea totul pentru Adevăr L-au recunoscut pe Cel culcat în iesle, la fel toţi cei ce caută mântuirea L-au recunoscut pe Dumnezeu în Cel Răstignit. Şi la fel cum Pruncul născut la Bethleem de Preacurata Fecioară a fost prigonit, tot aşa a fost prigonită şi Neprihănita Lui Mireasă, Sfânta Biserică, în zilele prunciei ei, iar cei ce i se închinau erau nevoiţi să se ascundă de stăpânitori, ca magii de Irod.

Era nevoie de un nou semn pe cer, pentru ca Biserica să triumfe asupra prigonitorilor; şi în locul stelei de la Bethleem, pe cer apăru Crucea, prin care cerul le propovăduia tuturor pe Cel Răstignit şi pe regi îi aducea la Hristos, ca să i se închine cu credinţă, „întreg pământul s-a umplut de cunoaşterea lui Dumnezeu” şi nu numai „din toată ludeea şi din Ierusalim şi din părţile Tirului şi ale Sidonului”, ci şi din toate colţurile lumii o mulţime nesfârşită de oameni se grăbea să asculte şi să împlinească învăţătura lui Hristos, tămăduindu-se nu atât de neputinţele trupeşti, cât de cele sufleteşti, biruind duhurile necurate şi făcându-se înfricoşători pentru ele.

Însă stăpânitorul lumii acesteia nu voieşte să renunţe cu uşurinţă la stăpânire şi îşi adună toate forţele ca să-i ţină pe fii oamenilor în jurul său. Pretutindeni seamănă neghină, pentru ca, prin ea, să înăbuşe grâul lui Hristos, pentru ca să stârnească patimi păcătoase în inimi cucernice şi mai ales să-şi asmută supuşii ca să urmărească tot ce poartă numele lui Hristos.

Lupta dintre Cel ce a adus pe pământ pacea cerească şi stăpânitorii întunericului veacului acestuia, duhurile răutăţii cele de sub cer, începută la Bethleem, se desfăşoară fără întrerupere şi cu putere tot mai înteţită. Ea este purtată în toată lumea, în fiecare loc. Ea împarte omenirea, ea îi desparte pe oamenii care au fost mai înainte prieteni, ea are loc înlăuntrul fiecărui om, până când nu va birui definitiv în el binele sau răul.

Astăzi mai mult ca oricând poate fi resimţită dezbinarea (Luca 12, 51) pe care a vestit-o Cel proslăvit acum de cântarea îngerească: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Sabia adusă pe pământ de Pruncul culcat în iesle (Matei 10, 34) desparte şi dezbină pe tată de fiu, pe mamă de fiică, pe soacră de noră.

Cu adevărat se împlinesc întocmai cuvintele: „Duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 36), prevestite încă de profetul Miheia, care a prezis naşterea lui Hristos la Bethleem (Miheia 5, 2; 7, 6). Nici în ei înşişi oamenii nu-şi găsesc pacea, chinuiţi fiind de lupta lăuntrică nu numai dintre carne şi duh, dar adesea simţind o dedublare şi în năzuinţele lor, prăbuşindu-se şi neavând un reazem înlăuntrul lor.

Şi se pare câteodată că şi acum locul cel mai potrivit pentru Pruncul Hristos ar fi mai degrabă ieslea necuvântătoarelor, încă ferită de toate „realizările” distructive ale vicleanului veac de acum, decât societatea omenească!

Dar nu pentru propria Sa linişte a venit pe pământ Fiul lui Dumnezeu, ci ca să tămăduiască rana lui Adam: „Închinându-se lui Hristos, s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2, 20) şi magii care L-au găsit „s-au bucurat foarte cu bucurie mare”.

Bucuria duhului şi veselia inimii i-au cuprins pe păstorii şi pe magii care veniseră la Hristos. Numai El Singurul este pacea noastră (Efes. 2, 14), numai El este „Calea şi Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Ca şi fiecare om în parte, întreaga omenire numai în Lumina Lui va vedea lumină.

Depărtându-ne de deşertăciunea pământească, să ne alipim cu mintea de peştera din Bethleem şi sufletul nostru va simţi bucurie nepământească, iar gura va slavoslovi împreună cu îngerii: „Slavă pogorârii Tale, Unule lubitorule de oameni”. Hristos S-a născut!

(Shanghai, 1947)