Dumnezeu face ce zice omul! Creştinii nu mai au ameninţări, ci fericiri iar Testament înseamnă Legământ. Primul legământ a fost legământul lui Dumnezeu cu Avraam: „Te voi înmulţi ca nisipul mării, ca frunza copacilor, ca iarba pământului”. Al doilea legământ Dumnezeu l-a făcut cu noi, poporul creştinesc, cu noi, Biserica Lui, pentru care S-a răstignit.

De aceea, în Noul Testament nu mai sunt ameninţări: dacă nu o să faci aşa, o să ţi se întâmple aşa şi aşa.

În Noul Testament sunt Fericiri: „fericiţi făcătorii de pace”; „fericiţi cei săraci cu duhul...”, adică cei conştienţi de păcătoşenia lor şi de valoarea sufletului lor; „fericiţi cei milostivi...”.

În Noul Testament totul este pozitiv, nu negativ. Cele 10 porunci erau făcute aşa: „Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu desfrânezi”. În Noul Testament, Dumnezeu stă cu mâinile întinse şi aşteaptă pe fiii Lui, adică pe noi, oamenii, să luăm din bunătăţile Lui, care sunt nenumărate, care sunt nepreţuite.

Noi trăim în Noul Testament, nu mai trăim în Vechiul Testament. Cu noi, Dumnezeu a făcut un alt legământ: Noul Legământ. Acesta este Noul Testament: Noul Legământ. El ne-a dat viaţa veşnică prin moartea şi învierea Lui. Aceste lucruri ar trebui să le ştim, să le simţim, să le trăim.

Creştinii nu fug de suferinţă. Cele ce auzim, însă, că se întâmplă acum în ţara noastră, aceste nenorociri [inundaţiile] fac parte tot din iubirea lui Dumnezeu. Acum s-au adunat, iar Dumnezeu a venit şi a început socoteala cu fiii Lui.

Prima dată a venit în scutece, în peşteră, în paie, încălzit de suflarea măgarului şi a oilor care erau în peştera din Betleem. A doua oară va veni pe norii cerului. Există aceste două posibilităţi de a-L prezenta pe Dumnezeu: ca pe unul cu biciul şi ca pe unul în iesle, blând.

Există, însă şi a treia posibilitate, care este cea adevărată. Şi anume că Dumnezeu este îndelung răbdător, mult milostiv, a toate bun, dar este şi atotdrept. ...(Se vorbeşte mult despre) bunătatea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu. El, pentru noi, pentru fiecare din noi, ar fi în stare să Se răstignească a doua oară.

Ce-am aflat la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel? Că Petru fugise din Roma. De unde? De la suferinţă, de la sânge. Hristos i-a ieşit în faţă, Petru L-a cunoscut şi L-a întrebat: „Doamne, unde mergi?”. I-a răspuns: „Petre, mă duc să mă răstignesc a doua oară. N-a fost de ajuns prima dată. Mă răstignesc şi a doua oară”. Atunci a înţeles Petru că, de fapt, nu trebuia să fugă de suferinţă, nu trebuia să părăsească turma, nu trebuia să îndepărteze de la el paharul greu, amar, al morţii.

Observaţi că noi, creştinii, suntem diferiţi (bineînţeles, dacă suntem creştini după Hristos): ne dorim suferinţă, ne dorim greul, ne dorim bârfele oamenilor, ne dorim vorbirea de rău. Noi, creştinii, aceştia suntem.

Când au vrut să-l scape creştinii din Roma pe Sfântul Ignatie, să intervină pentru el, căci era dus acolo să fie martirizat, ce a zis el? „Lăsaţi-mă să devin grâul lui Hristos în gura leilor, să mă macine ca o moară, spre viaţa de veci”.

Să facem o altfel de jertfă. Sfânta Eufrasia, la vârsta ei de 17 ani, dorind să nu fie necinstită de soldatul acela roman, a preferat să-i cadă capul sub sabie. „O să-ţi dau eu ţie o plantă, o buruiană, care, dacă o pui pe tine, te păzeşte de orice vătămare. Numai să mă laşi pe mine în pace” - aşa i-a spus soldatului.

Iar pe soldat l-a interesat buruiana asta. I-a adus ea o buruiană din grădină şi el a zis: „Dar de unde să ştiu că-i cum zici tu?”. „Verifică. Uite, pun buruiana aici şi tu dai cu sabia”. Şi a verificat şi i-a zburat capul. Fecioara lui Hristos a preferat să moară, decât să fie necinstită.

Ceea ce astăzi nu se mai întâmplă, ci dimpotrivă. Noi, creştinii, suntem urmaşi ai acelora care s-au jertfit. Şi dacă nu mai avem această ocazie să ne dăm sângele, să facem o altfel de jertfă. Cei ce aţi venit azi la biserică aţi făcut jertfa asta. Adică aţi lăsat toate şi aţi venit la biserică... . Aţi venit aici, aţi stat în biserică, aţi stat treji în biserică, aţi cântat, aţi ascultat. Aţi făcut o mică jertfă. Asta este important.

Să înţelegem că şi prin această jertfă ne facem părtaşi la Împărăţia lui Dumnezeu. Secretul ar fi, de aici înainte, să continuăm această trăire în Dumnezeu. Nu Dumnezeu a oprit cerul să plouă, ci Sfântul Ilie... .

Nu Dumnezeu a oprit cerul să plouă, ci Sfântul Ilie, Prorocul Ilie. Când a văzut ce nemernici erau oamenii, ce păcate săvârşeau ei, când a văzut că i-a mustrat, i-a îndreptat, i-a lămurit şi tot în păcatele lor au rămas, atunci le-a zis: „Viu este Dumnezeu! Nu o să plouă 3 ani şi 6 luni. Doar, doar vă veţi îndrepta”.

S-a dus să se închine lui Dumnezeu şi L-a rugat: „Doamne, închide cerul”. De ce? Pentru că oamenii nu mai aveau râvnă. A fost o luptă a lui Dumnezeu cu Ilie, ca să-l determine să nu-L mai roage, căci Ilie Îl tot ruga: „Doamne, zobeşte poporul”. Dumnezeu, în iubirea Lui, nu-l zobea. „Doamne, termină-l, uite ce face”. Şi Dumnezeu avea milă şi Dumnezeu avea iubire.

Închipuiţi-vă în ce hal ajunsese omenirea, că un om îl ruga pe Dumnezeu să facă ceva pentru stârpirea răului.

Atunci Dumnezeu îl trimite, la un moment dat, la o văduvă, care avea un copil. Acolo mai rămăsese o picătură de ulei într-un ulcior şi un pumn de făină. Şi-i zice: „Dă-mi să mănânc”. Văduva îi spune: „Să pregătim pumnul acesta de făină şi cu ce ulei mai este. Era ultima masă ce trebuia să o pregătesc pentru copilul meu, că de acum nu mai avem nimic”.

Pentru că seceta, spune Sfânta Scriptură, era aşa de puternică, încât nu mai era nimic, nici iarbă, nici nimic. Chiar regele Ahab, de care o să vorbim acum, îşi ducea măgarii în susul râului Cherit (în neglijenţa lui pentru popor, se îngrijea mai mult de animale, decât de popor).

Şi nu găsea, zice Scriptura, o iarbă, un fir de iarbă pentru măgarii lui. Închipuiţi-vă, preocuparea unui rege pentru măgarii lui... . E de condamnat lucrul acesta.

Uneori putem face comparaţie cu conducătorii noştri vechi, noi, viitori, care nu se îngrijesc de popor, se îngrijesc de cele care nu sunt de primă importanţă.

Dar nu aceea trebuie să observăm, trebuie să observăm că noi, oamenii, suntem nişte regi - suntem regii creaţiei - şi nu ne îngrijim de ceea ce este esenţial, ci ne grijim de ceea ce este neesenţial, de măgarii noştri, adică de poftele noastre, de corpul nostru care vrea aşa sau aşa.

Ei bine, Dumnezeu a sperat că Ilie o să vadă necazul la această văduvă. Era în necaz. Nu numai bogaţii şi păcătoşii sufereau, sufereau şi văduva aceea cu copilul ei. Sfântul Ilie îi face înmulţirea uleiului şi a făinii şi cât a stat acolo, s-au hrănit. Se face această minune: se înmulţeşte.

Omul lui Dumnezeu poate să înmulţească, să facă binele, să rezolve situaţia. De aceea există şi îndemnul ca şi noi să fim oameni ai lui Dumnezeu. Cine este omul lui Dumnezeu? Omul lui Dumnezeu este acela care face poruncile Lui. Ce vrem noi, aia va fi!

Tot Dumnezeu îl trimite pe Ilie la un pârâu şi acolo îi face o demonstraţie. Îl hrăneşte, îi arată iubirea Lui. Totuşi, Ilie nu cedează. O să zicem: „Dar ce, era o tocmeală? Se putea tocmi Creatorul cu făptura!?”. Da! Omul se poate tocmi cu Dumnezeu. Omul poate să fie ascultat de Dumnezeu. Dumnezeu face ce zice omul. Ce vrea omul, aia face Dumnezeu! Dacă vrea binele, imediat i-l dăruieşte. Iar dacă vrea răul, Dumnezeu Îşi întoarce faţa Sa; şi răul nu-l face Dumnezeu, dar răul vine. Ce vrem noi, aia va fi! Ce vrem noi, asta vom primi din iubirea lui Dumnezeu.

Şi ce credeţi că îi face Dumnezeu lui Ilie, doar, doar l-o îmbuna? Îi trimite dimineaţa pâine prin corbi. Corbii îi aduceau dimineaţa pâine şi seara îi aduceau carne.

De ce-i aşa important lucrul ăsta? E foarte important. Corbul, când scoate puii, îi părăseşte, nu-i hrăneşte. Rânduiala lui Dumnezeu este că trimite muşte şi puii trăiesc numai pentru că mănâncă muşte. Corbul nu-şi hrăneşte puii. Vă daţi seama?

Dumnezeu îi trimite lui corbii, ca să vadă că şi aceste păsări, în felul ăsta de rele (ca să nu-ţi hrăneşti copilul trebuie să fi foarte hapsân), până şi aceste păsări sunt mai bune, sunt mai milostive. Ilie tot nu cedează. De ce? Pentru că el urmărea, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndreptarea poporului.

Dumnezeu nu bate cu parul. Care era problema atunci? Regele Ahab şi Izabela, nevasta lui, regină, vopsită, machiată şi cu toată aurăriile pe ea, în loc să se-nchine la Dumnezeul cel adevărat îşi cumpăraseră un idol, adică ceva făcut de mâna omenească, îl aşezaseră undeva şi se închinau la el şi cu ei tot poporul. Că ce face cel mare, face tot poporul.

Pentru asta, Ilie Prorocul cere oprirea ploii, cere secetă de la Dumnezeu. Asta era păcatul. A tot aşteptat întoarcerea lui Ahab şi bineînţeles, a întregului popor, care n-a venit decât după 3 ani şi 6 luni.

A mers acolo, l-a chemat pe rege şi regele s-a căit şi atunci Sfântul Ilie s-a rugat şi poporul a văzut o minune. Sfântul Ilie i-a zis lui Ahab: „Rege, repede în căruţă şi fugi, că vine ploaia”. Şi, intr-adevăr, a venit ploaia.

Poate nu suntem noi aşa încercaţi cu seceta, poate n-am fost vreodată aşa încercaţi, ca să înţelegem. Dar cât de cât putem să ne dăm seama cum e dacă e secetă 3 ani şi jumătate; nici nu mai puteau ara, nu puteau semăna, nu puteau face nimic.

Observaţi cum facem şi noi, oamenii. Spre exemplu: vine cineva şi îl ajuţi. După aceea pleacă, nici nu zice „mulţumesc”. Iar revine după vreo 2 ani, iar îi mai dai ceva. Este foarte bine că îi mai dai ceva. După care se întoarce, iar se întâmplă aşa. După aceea te bate, te-njură. Iar vine, iar îi dai. Mai trece o vreme, face rău asupra ta, îţi provoacă pagube. Tu iar îl ierţi, iar îi dai. Ce faci până la urmă, după ani de zile? Termini cu el. Du-te! Nu-l mai primeşti.

Şi Dumnezeu procedează la fel ca noi, oamenii, numai că El face cu mai multă îndelungă răbdare, cu mai multă iubire, cu nemărginită iubire. Ne aşteaptă, ne aşteaptă, ne aşteaptă... . „Dumnezeu nu bate cu parul”, zice poporul. Dar a luat cuvântul acesta din Sfânta Scriptură, făcând caz de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

Aceasta este istoria, acesta este înţelesul ascuns al sărbătorii de azi. Ce a făcut Ahab după aceea? S-a întors iar la păcate şi după ce a venit ploaia. Atunci s-au împlinit altele, acelea pe care le-aţi auzit. A fost rănit în luptă şi a fost aşezat într-un car şi curgea sângele lui şi câinii lingeau sângele.

Iar Izabela tot aşa a păţit, a fost aruncată de la fereastră, sângele i s-a scurs pe zid, unde aşteptau câinii... .

În cele din urmă, sfârşitul este acesta, dacă omul nu înţelege. Dar dacă omul înţelege, se vor întâmpla minunile lui Dumnezeu. „De veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”.

Astăzi sunt mai mulţi idoli decât în vremea lui Ilie. Am spus acest cuvânt cu prilejul acestei sărbători, pentru că trebuie să înţelegem exact ce se-ntâmplă. La Dumnezeu lucrurile stau precis, nu stau oricum.

La Dumnezeu lucrurile nu sunt ca la oameni. Dumnezeu ne aşteaptă. Dumnezeu e mai răbdător ca noi.

Priviţi la Sfântul Ilie, cu câtă putere, cu câtă îndrăzneală a oprit cerul, a oprit ploaia. De ce? Pentru că răutatea cuprinsese pământul: închinarea la alt dumnezeu. Ce este alt dumnezeu? Este tot ce facem noi ca închinare la altceva decât la Dumnezeul cel adevărat.

Când muncim peste măsură, ne închinăm la alt dumnezeu. Când ne bucurăm cum nu trebuie, ne închinăm la alt dumnezeu. Când mâncăm prea mult, ne închinăm la un alt dumnezeu. Când invocăm numele diavolului, ne închinăm la alt dumnezeu. Şi celelalte... .

Şi atunci ne întrebăm dacă nu cumva astăzi sunt mai mulţi idoli decât în vremea lui Sfântului Ilie. Sfântul Ilie şi Enoh sunt cei doi care n-au gustat moartea, au fost ridicaţi cu trupul la cer. Ei vor veni iarăşi la sfârşitul lumii şi atunci ne vor arăta adevărul. Vom avea puterea ochilor minţii să sesizăm adevărul? Sau nu? Asta-i foarte important! Putem noi să sesizăm adevărul, mai avem putere...?

Poporului nu-i convine să i se spună calea cea dreaptă. Acum, deşi Sfântul Ilie este un proroc aspru, totuşi să ne bucurăm... . Nu se dezleagă la peşte, pentru că Sfântul Ilie a fost prea aspru ca noi să ne permitem asta... .

Sfântul Ilie e singurul proroc al Vechiului Testament trecut cu roşu în calendar. Ce erau prorocii? Erau acei oameni ridicaţi din popor ca să mustre poporul, să-l îndrepte. Încet, încet reuşeau. Dar, ca şi în ziua de astăzi, ca şi în istoria creştinismului, poporul, în cele din urmă, termina cu ei.

Pe unii i-au tăiat cu fierăstrăul, pe alţii i-au aruncat în groapa cu lei, pe alţii în groapa cu var, pe alţii i-au răstignit, altora le-au tăiat capul, altora le-au turnat plumb topit în urechi etc. De ce? Poporului niciodată nu-i convine să i se spună calea cea dreaptă. Şi atunci şi acum.

Oamenii nu mai iubesc adevărul, dreptatea. Oamenii iubesc ceea ce este pipăibil. Poate am ajuns să venim la biserică din obişnuinţă. Asta nu-i bine. Poate venim la biserică dintr-o tradiţie sau dintr-o obligaţie. Nici asta nu-i bine. Noi sperăm că am venit la biserică pentru a lua nenumăratele daruri din mâinile lui Dumnezeu.

Săracul Dumnezeu, cât stă la noi cu mâinile întinse şi noi nu luăm nimic... . Ne tot dă una şi alta, toate darurile de pe pământ ni le dă şi noi nu vrem. De aceea nu le avem.

Dar, ca să poţi să iei din mâinile lui Dumnezeu, trebuie să ai această sensibilitate, această dorinţă de adevăr, această pornire, pornirea să faci voia lui Dumnezeu. El este Tatăl nostru cel din ceruri, noi suntem fiii Lui. Asta nu trebuie să uităm. Dacă nu uităm, atunci o să-L înţelegem pe Dumnezeu şi când ne ceartă şi când ne iubeşte şi când vrea cu noi un lucru şi când doreşte să ne arate calea.

Dumnezeu să ne ajute şi Sfântul Ilie - cel înălţat în căruţă de foc la cer - să se roage pentru noi, să împlinim chemarea aceasta şi răspunsul nostru către Dumnezeul cel adevărat. Amin.