„Bucură-te, treime de arhierei mult lăudată!” (din Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi).

Iubiţi credincioşi,

În fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica noastră face pomenire Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care ocupă un loc de preţuire deosebită în evlavia creştinilor drept-măritori.

Fiecare sfânt ierarh are, de fapt şi o zi separată de pomenire: Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie la 25 ianuarie şi Sfântul Ioan la 13 noiembrie. Cum se explică, atunci, această cinstire într-o zi comună? Pentru răspuns apelăm la Proloage, o carte care cuprinde vieţile şi anumite învăţături ale sfinţilor ortodocşi, scrise într-o frumoasă şi liturgică limbă românească, datorată şi ostenelii ultimei diortosiri săvârşite de regretatul părinte Benedict Ghiuş (1904-1990):

„Pe vremea lui Alexios Comnenul, împăratul Bizanţului (1081-1118), erau creştini care-l socoteau pe Vasile mai mare între cei Trei Ierarhi, ca unul care, ca nimeni altul, a unit cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau întâietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai meşter în cuvânt decât toţi şi îndemnător la aspră pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se duşmăneau între ele... . Dar sfinţii n-au răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei în vedenie, mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui episcop înţelept, care păstorea în acea vreme în cetatea Evhaitelor, anume Ioan, grăindu-i aşa: După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu avem. Fiecare dintre noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Precum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Uneşte-ne, dar, făcându-ne praznic într-o singură zi... . Şi ascultând porunca, acest minunat bărbat al Bisericii, Ioan al Evhaitelor, a rânduit pomenirea lor laolaltă, la 30 ianuarie...”.

Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, buna rânduire a lui Dumnezeu, să-i cinstim în aceeaşi zi pe cei a căror viaţă şi osteneală este mult asemănătoare: toţi trei s-au născut şi au crescut în familii deosebit de evlavioase, toţi au studiat la şcoli înalte ale vremii, toţi s-au învrednicit să slujească Biserica în calitate de arhierei. În familii au beneficiat mai ales de educaţia exemplară a mamelor: Emilia (Sfântul Vasile), Nona (Sfîntul Grigorie) şi Antuza (Sfîntul Ioan), care, cu o stăruinţă titanică şi-au îndemnat fiii să nu se lase „furaţi” de ademenirile filosofice ale şcolilor păgâne, ci să se întoarcă în sânul Bisericii pentru a o sluji, cu toate că unii profesori păgâni au fost recomandaţi chiar de ele (de exemplu, Libaniu a fost ales de Antuza, pentru educaţia lui Ioan). Şi aşa s-a întâmplat.

Cu toate că toţi trei au învăţat la cei mai renumiţi dascăli şi filosofi ai vremii, ca Libaniu, Proheresiu, Himeriu, Andragaţiu etc., care ar fi fost fericiţi să-i lase urmaşi la catedre, ei n-au părăsit nici o clipă Biserica, ci au pus în slujba ei tot ce acumulaseră în şcolile cele înalte, încreştinând totodată mare parte din învăţăturile dobândite. Este semnificativă, în acest sens, mărturisirea plină de regret a lui Libaniu din Antiohia, rostită pe patul de moarte. Întrebat pe cine ar dori să lase urmaş la catedră, a spus: „Aş fi dorit să-l las pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creştinii...”. Tot el, însă, aflând despre virtuţile Antuzei şi influenţa-i benefică asupra fiului, a exclamat plin de admiraţie: „Ce femei extraordinare au aceşti creştini!”.

De altfel, în timpul studiilor la Atena, Vasile şi Grigorie, erau „porecliţi” creştini de către colegii lor, care erau de alte religii, după cum mărturiseşte însuşi Grigorie: „Fiecare om are o poreclă, fie moştenită de la părinţi, fie căpătată după faptele şi ocupaţia lui; pentru noi, lucrul şi numele cel mai de seamă era să fim şi să ne numească ceilalţi creştini”.

Întorşi în patrie, cei trei a fost chemaţi şi rânduiţi în scurtă vreme în slujirea preoţească, iar apoi în cea arhierească: Vasile la Cezareea Capadociei, Grigorie şi Ioan la Constantinopol. Cu regret notăm că spaţiul limitat al cuvântului nostru nu îngăduie a vorbi pe larg despre faptele şi scrisul lor. Cei interesaţi le pot afla, însă, din bogăţia de cărţi şi traduceri în româneşte, multe dintre ele apărute după anul jertfelnic 1989.

Cu toate acestea, redăm pentru fiecare măcar un scurt fragment din ceea ce au scris, pentru a ne forma o cât de mică imagine despre adânca lor cugetare, totodată ca despre ei să vorbească şi ei înşişi.

Sfântul Chiril al Alexandriei zice în acest sens: „Dacă nu putem mânca toate fructele dint-o livadă bogată, oare nu vom gusta măcar câteva spre a ne astâmpăra foamea? Sau dacă nu putem bea toată apa dintr-un izvor curat, nu vom lua atât cât sa ne potolim setea? Sau dacă nu putem privi direct toată strălucirea soarelui, nu ne vom lăsa încălziţi măcar de o rază a lui?...”.

Aşa şi în cazul operelor Sfinţilor Trei Ierarhi. Vom gusta măcar puţin acum, în nădejdea unei hrăniri ulterioare mai abundente.

Iată, bunăoară, ce spune Sfântul Vasile despre dragoste: „Drept aceea, fraţilor, nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea. Că mult greşim, în toate zilele, în toate vremurile, ceasurile şi nopţile. Ce vom folosi, fiilor, măcar de am dobândi toată lumea, iar mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi de ar avea cineva o masă mare, ca să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti toate bunătăţile, iar bucatele nu ar avea sare? Oare ar putea cineva să mănânce din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele bunătăţi în zadar, dar se va simţi şi ruşinat faţă de cei chemaţi... . Dragostea este sarea tuturor bunătăţilor! Ea şi pe Fiul lui Dumnezeu din cer la noi L-a pogorât. Pentru dragoste împărăţia lui Dumnezeu s-a propovăduit. Prin ea pustietăţile s-au prefăcut în nişte cetăţi, iar pescarii s-au înţelepţit. Ea munţii şi peşterile le-a umplut de cântări. Ea a învăţat pe bărbaţi şi femei să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi...” (Cuvânt despre moarte, din „Proloage”).

Din scrisul Sfântului Grigorie se cunosc, în general, Cuvântările teologice şi Tratatul despre preoţie, dar se ştie mai puţin faptul că el a fost şi un teolog-poet, iar câteva din poeziile sale au fost traduse şi în româneşte. Reproducem câteva versuri, în traducerea regretatului părinte profesor Ene Branişte: „Mai bine înalţă-te spre Dumnezeu, decât să vorbeşti despre El/Căci cuvântul se poate împotrivi altui cuvânt, dar vieţii cine se va împotrivi? Sau nu te face învăţător, sau învaţă pe alţii prin purtarea ta/Ca nu cumva ce iei într-o mână să arunci cu cealaltă! Va fi mai puţină nevoie să predici, dacă tu însuţi faci ceea ce se cuvine/După cum zugravul învaţă pe alţii mai mult prin chipuri. Mai bună este fapta fără vorbă, decât vorba fără faptă/Căci nimeni nu s-a înălţat vreodată decât prin viaţa sa/Şi mulţi au izbutit şi fără vorba cea frumos grăitoare/Căci harul nu este al celor ce vorbesc bine, ci al celor ce vieţuiesc frumos!/Iar darul cel mai de preţ pentru Dumnezeu este purtarea... . Nu te înflăcăra prea tare, ci stăruie în ceea ce eşti hotărât/Căci mai frumos este să sporeşti în bine, decât să te abaţi de la el; De aceea socotim oameni de nimic nu pe cei de jos, ci pe cei ce, năzuind spre înălţime, cad cu zgomot: o scânteie cât de mică face flacără mare!”.

Iar din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, socotim potrivit a reda un fragment din Tratatul despre preoţie cu referire la sublimitatea Sfintei Liturghii şi la înălţimea duhovnicească a slujirii preoţeşti: „...Am auzit odată pe cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care avea adesea descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit de o vedenie ca aceasta: în timpul săvârşirii sfintei jertfe a văzut dintr-o dată, atât cât i-a fost cu putinţă, mulţime de îngeri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului cu ochii plecaţi în jos, aşa cum stau soldaţii când împăratul este de faţă. Şi eu o cred. Un altul mi-a spus – n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă - că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o...”.

Iubiţi credincioşi,

După cum lesne se poate observa, chiar şi numai din aceste mici fragmente, se simte o mare asemănare a celor trei sfinţi în privinţa profundei cugetări, a talentului scriitoricesc şi a înaltei conştiinţe şi responsabilităţi creştine, deşi fiecare dintre ei s-a remarcat ca personalitate distinctă, cu accentuate predispoziţii individuale în gândire şi acţiune. De aceea s-a zis, pe bună dreptate, că Sfântul Vasile, ca bun organizator sub aspect administrativ este braţul care lucrează, Sfântul Grigorie, pentru fineţea observaţiilor teologice, capul care cugetă, iar Sfântul Ioan, ca iscusit şi fascinant vorbitor, gura care vorbeşte... .

După aceste exemplificări şi scurte reconstituiri ale imaginii celor Trei Sfinţi Părinţi, exclamăm plini de admiraţie, o dată cu Psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36).

Căci după cum în curţile şi palatele nobililor din vechime, cât şi în locuinţele puternicilor zilei din vremea noastră se afla nişte saloane numite „galeriile străbunilor”, pe ale căror pereţi sunt atârnate portretele străbunilor, părinţilor şi altor membri decedaţi ai familiilor lor, tot aşa şi în curţile cereşti se află lăcaşuri în care stau adunate sufletele aleşilor lui Dumnezeu, sfinţii, care sunt ca nişte străbuni ai noştri preacinstiţi.

Şi după cum membrii unei familii nobiliare se mândresc în faţa copiilor şi a musafirilor cu portretele înaintaşilor, dându-i exemple de virtuţi, tot aşa noi, creştinii, trebuie să ne mândrim cu sfinţii noştri, prezenţi în memoria Bisericii şi reprezentaţi în icoane, preamărindu-le faptele, urmându-le exemplul şi rugându-ne lor pentru sfântă mijlocire în faţa tronului Preasfintei Treimi.

Fericiţi că avem de la Dumnezeu astfel de sfinţi străbuni, socotim potrivit a încheia cuvântul nostru cu un fragment liturgic, desprins din Acatistul dedicat lor pentru ziua de astăzi: „Pe apărătorii şi luminătorii Bisericii creştineşti, pe învăţătorii cei mari şi înfrânătorii zâzaniilor diavoleşti, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor şi întocmai cu apostolii şi ai lumii învăţători, pe marele Vasilie cel cu Dumnezeiască minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; şi pe Ioan luminătorul a toată lumea, să-i lăudăm credincioşii din toată inima şi să le cântăm: Bucură-te, treime de arhierei mult lăudată!”. Amin.