Predică la Duminica a 5 -a din Postul Mare - Despre sfânta rugăciune

 

Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor, întărirea bătrânilor. Rugăciunea este izvorul păcii în lume. Fără de rugăciune nici un suflet omenesc nu poate via, nu se poate mântui.

„Nu ştiţi ce cereţi...” (Marcu 10, 38).

Iubiţi credincioşi,

Zilele Postului Mare, iată, se apropie de sfârşit şi odată cu ele se sfârşesc şi ultimele zile de trăire pe pământ ale Domnului nostru Iisus Hristos. Evanghelia de astăzi tocmai ne vorbeşte de ultima călătorie pe care a făcut-o Domnul din Galileea la Ierusalim.

Bunul nostru Mântuitor S-a întrupat, a propovăduit Evanghelia Mântuirii, Şi-a săvârşit misiunea divină, iar acum merge să pecetluiască cu scump Sângele Său Testamentul Noului Legământ. în urma Lui merg cei 12 pescari galileeni. Nimeni nu îndrăzneşte să întrebe ceva. Dar în mintea lor se frământă încă gânduri omeneşti. Oare nu este Iisus urmaşul lui David, care va întemeia în Iudeea o împărăţie pământească? Pentru ce dar merge la Ierusalim? Gurile încă tac, dar gândurile nu se liniştesc. Ce bine ar fi să fie şi ei atunci alături de învăţătorul lor, să fie cinstiţi de oameni, să nu-şi mai lovească picioarele desculţe de pietrele Galileii, să nu mai trudească prinzând peşte, să nu mai fie izgoniţi de farisei!

Iacov şi Ioan o iau înaintea celorlalţi. Se apropie de Iisus şi-I zic: „învăţătorule, voim ca ce vom cere să ne faci nouă”. „Ce voiţi să vă fac vouă?” - le-a zis Domnul. Iar ei au zis: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta!” Iar Mântuitorul Iisus Hristos le-a răspuns „Nu ştiţi ce cereţi”. Eu voiesc să vă fac pescari de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag, ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare. Eu vreau să vă fac fii ai cerului, Apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi tot cele pământeşti cugetaţi? Cu adevărat nu ştiţi ce cereţi.

Deci, luând îndemn din acest verset evanghelic, voiesc să vă vorbesc astăzi despre sfânta rugăciune, despre această floare atât de scumpă, care nu creşte în grădina botanică, ci în inimi omeneşti, care nu se udă cu picături de ploaie, ci cu rouă de lacrimi, care nu înfloreşte sub raze de soare, ci sub revărsarea cea de văpaie a Duhului Sfânt.

Pentru ce a făcut Dumnezeu lumea cea nevăzută şi pe cea văzută? Poate din nevoie sau din întâmplare? Nu. Ci numai pentru ca să-L slăvească neîncetat pe Ziditorul. Căci ce fac altceva îngerii în ceruri decât că slăvesc veşnic pe Treimea cea de o Fiinţă? Dar oamenii, pe pământ, nu trebuie să-i imite oare pe îngeri? Căci după Sfântul Ioan Damaschin, omul este „un înger amestecat” (Dogmatica). Adică, în el sunt şi puteri îngereşti, spirituale, şi puteri omeneşti, materiale. El are deci misiunea divină să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Şi cum va putea face acest lucru? Numai dacă va zbura către Dumnezeu, pe aripile rugăciunii curate.

Iar din vremea căderii lui Adam, rugăciunea a devenit şi mai necesară. Străin de rai şi izgonit de la faţa Ziditorului său, săracul Adam a început a suspina dintru adânc, a început a plânge cu lacrimi după raiul pierdut, a început a se ruga. Toate vietăţile sunt mulţumite cu mediul lor, numai omul nu mai află mângâiere şi odihnă pe pământ. Păsările cântă vesele în codri, fluturii zboară în aer, peştii saltă în ape limpezi, oile se îndestulează cu iarba câmpului, numai omul - acest călător fără patrie - nu-şi află odihnă sufletului său. El ştie că nu este de pe pământ, el simte că în altă parte este casa lui. De aceea nimic nu-l mulţumeşte în viaţă, căci, aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, îndată, cuprins de nostalgia veşniciei, începe a suspina, începe a se ruga.

Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. Rugăciunea s-a născut în inima omului ca un dar dumnezeiesc şi s-a revărsat peste spinii pământului, ca o necesitate.

Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi, este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă? Cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor - şi el să stea nepăsător? Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată Dumnezeirii, dator este şi omul, acest mic univers, să se înroleze la măreţul cor al zidirilor, al naturii, al întregului univers. Căci afară de om, toate celelalte zidiri de la aştri până la firele de iarbă nu au altă grijă decât să slăvească pe Dumnezeu.

Rugăciunea pentru om mai este şi un dar, viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale scurtă pe pământ, dar plină de o mulţime de dureri, necazuri, primejdii şi lacrimi. Şi cum o va putea străbate acest străin călător, de nu va avea un sfetnic lângă el, un toiag, o bună călăuză? Şi aceasta este numai sfânta rugăciune. Cu ea omul se trezeşte în braţele maicii sale, cu ea creşte în viaţă, cu ea în inimă porneşte în lupta vieţii pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcă, cu ea pe buze se scoală, cu ea merge pe drum, cu ea îmbătrâneşte, cu ea se duce spre mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeul său, prin ea se amestecă cu îngerii, prin ea biruieşte toate ispitele vieţii. Căci rugăciunea este sufletul creştinătăţii.

Rugăciunea este şi scară către cer, pe care a văzut-o oarecând patriarhul Iacov. Pe treptele ei se urcă gândurile şi simţămintele omului până la tronul Tatălui şi de acolo coboară mila Lui şi toate darurile cele de mântuire. Rugăciunea este încă şi punte ce uneşte cerul cu pământul, scară ce amestecă pe îngeri cu oamenii, cheie ce descuie uşa milostivirii lui Dumnezeu, funie ce coboară roua binecuvântării pe pământ.

Iar după Sfinţii Părinţi, rugăciunea este maica tuturor virtuţilor, căci din sânul ei toate celelalte se nasc şi se întăresc. Rugăciunea este înălţarea minţii către Dumnezeu, este vorbirea cea mai intimă a omenirii cu Mântuitorul ei. Rugăciunea este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii, sufletul

Bisericii, podoaba cântărilor, cununa biruinţei, arma creştinătăţii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor, întărirea bătrânilor. Rugăciunea este izvorul păcii în lume. Fără de rugăciune nici un suflet omenesc nu poate via, nu se poate mântui.

Rugăciunea descuie cerul şi iarăşi îl leagă. Rugăciunea arde pe draci, spală păcatele, îmblânzeşte pe oameni, uneşte inimile, pierde mânia, înseninează faţa omului, bucură conştiinţa. Rugăciunea sporeşte credinţa, înmulţeşte dragostea, izvorăşte lacrimile, usucă patimile, vestejeşte mândria. Rugăciunea naşte pe sfinţi, mângâie pe pustnici, întăreşte pe mucenici în văpaie. Rugăciunea pogoară focul Duhului Sfânt peste Prea Curatele Taine, înteţeşte văpaia căldurii dumnezeieşti pe altarul inimii noastre.

Lipsa rugăciunii, dimpotrivă, este pierzarea lumii, căderea omenirii în cumplite păcate, înstrăinare veşnică de Dumnezeu. Lipsa rugăciunii este plâns fără mângâiere, boală fără leac, fără de răcoreală, întuneric fără de lumină. Unde nu este rugăciune, stăpânesc toate patimile, se răzvrătesc inimile, se îngâmfă minţile, se războiesc oamenii, se despart soţii, suspină pe drumuri copiii. Fără de rugăciune nu poate lumea trăi, căci de unde lipseşte ea, lipseşte însuşi Iisus Hristos.

Rugăciunea nu are un timp anumit, nu are loc anume sub soare. Rugăciunea este veşnică şi de o vechime cu Dumnezeu, căci ea şi în cer şi pe pământ permanent se săvârşeşte. Fără odihnă cântă îngerii în cer, fără încetare trebuie să se roage şi oamenii pe pământ. Aceasta o spunea şi marele Pavel: Neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 5, 17-18).

Omul nu poate trăi o clipă fără rugăciune, căci cine nu se roagă cade în tot felul de curse şi păcate, însuşi Domnul ne porunceşte: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26, 41). Pe El îl slăvesc oştile îngereşti, Lui îi slujesc serafimii si heruvimii, pe El îl laudă neîncetat sfinţii, pe El II cinsteşte soarele, Lui îi cântă stelele, de tăria Lui vorbeşte luna, de slava Lui e plin pământul. Lui îi slujeşte lumina, de El se ascunde întunericul, dintru El se revarsă binecuvântarea, de faţa Lui piere blestemul. Pe El îl laudă marea, Lui I se pleacă munţii, Lui îi slujesc izvoarele, pe El îl slăveşte toată zidirea: şi păsările cerului, şi peştii mărilor, şi iarba câmpului şi orice vietate a pământului, neîncetat se roagă veşnicului nostru Dumnezeu.

Cum ar putea deci omul trăi fără de sfânta rugăciune? Neîncetat trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu dacă vrea să fie viu. Căci ceea ce este hrana pentru trup, ceea ce este sângele pentru inimă, ceea ce este aerul pentru plămâni, aceea este rugăciunea pentru sufletul creştinului. Iar „cine se roagă numai când se roagă - spune un sfânt părinte - acela niciodată nu se roagă”. Cine se roagă numai seara sau dimineaţa câteva minute, iar peste zi uită de rugăciune, râde, vorbeşte cele deşarte, păcătuieşte, acela nu s-a rugat niciodată în viaţa lui, acela este străin de bucuria rugăciunii şi de darul mântuirii.

Toate au o vreme anumită sub soare, şi ziua, şi noaptea, şi munca, şi odihna, şi semănatul, şi seceratul, şi tinereţea şi bătrâneţea, dar rugăciunea nu este supusă anumitor ore sau vremi. Ea se face neîncetat. Totuşi, pentru rugăciunea cea obştească, David a rânduit şapte perioade din zi, în care omul trebuie să se roage, după cum singur spune: De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne (Psalmul 118, 164), pentru judecăţile dreptăţii Tale. Acestea sunt cele şapte laude ale Bisericii, pe care le încununează Sfânta Liturghie.

Rugăciunea nu are nici un loc anumit pe pământ. Căci zice David proorocul: în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul (Psalmul 102, 22). Fericit este creştinul acela care se roagă mereu, şi acasă, şi la biserică, şi pe cale, şi când lucrează, şi când se aşează la masă, şi când se culcă, şi când se scoală şi întotdeauna.

Două sunt locurile cele mai sfinte unde se poate ruga creştinul: Sfânta Biserică şi inima sa. La Biserică, fiecare este dator să alerge ori de câte ori sună clopotele ei la toate slujbele cele obşteşti, ca: Sfânta Liturghie, Vecernia, Utrenia, acatistul, Sfântul Maslu, spovedania etc. şi mai ales în sfintele sărbători şi Duminici. Căci cine lipseşte de la biserică trei duminici la rând, fără motiv întemeiat, cade sub afurisanie. Iar cine nu poate lua parte la slujbele bisericii, să se roage în inima sa, cu mare smerenie, cu atenţie şi cât mai mult, până ce Dumnezeu îl va cerceta cu lacrimi de mângâiere. Căci dacă cea mai de jos rugăciune este cea orală sau cea citită, apoi cea mai înaltă este rugăciunea cea cu lacrimi. Fericit este cel ce a dobândit darul lacrimilor.

Rugăciune trebuie să facă creştinul şi în familia sa. Fie aparte, fie toţi la un loc, să se roage cât mai mult în fiecare zi. Să citească la Psaltire, să facă un acatist sau un paraclis, să facă apoi metanii şi închinăciuni cât mai multe, după râvna şi puterea fiecăruia. Căci numai de la cantitate va putea ajunge omul la rugăciunea cea de calitate, a inimii.

Cât despre felul cum trebuie să se facă rugăciunea, este de prisos a mai vorbi. Fiecare să se roage aşa cum îl îndeamnă cugetul său, aşa cum îl învaţă biserica, aşa cum îl sfătuieşte necazul. Cea mai potrivită rugăciune se face în genunchi, cu privirea şi capul în jos, cu mâinile la piept şi cu gândurile înălţate la cer. Cea mai smerită rugăciune se face însă cu faţa la pământ. Aşa s-a rugat marele Moise, David proorocul, Ilie cel râvnitor şi mulţi sfinţi, când erau cuprinşi de ispite grele. Iar când sfinţii erau cuprinşi de mare bucurie şi aprinşi de focul cel dumnezeiesc, se rugau cu mâinile ridicate la cer. Aceasta este cea mai înaltă formă de rugăciune. Aşa s-a rugat Moise pe munte, aşa s-a rugat Maica Domnului în biserica Vlahemei, aşa a stat însuşi Fiul lui Dumnezeu pe Cruce, aşa s-au rugat sfinţii cei mai râvnitori, pentru că sfânta rugăciune este răstignire a trupului omenesc, răstignire a minţii şi înălţare a inimii către cer. Fiecare însă să se roage precum îl îndeamnă conştiinţa sa.

Sfântul Vasile cel Mare împarte rugăciunea în trei feluri: rugăciune de slavoslovie, de mulţumire şi de cerere. Orice creştin este dator întâi să slăvească pe Dumnezeu în rugăciunea sa, apoi să-I mulţumească pentru darurile ce le-a primit şi la urmă să-I ceară cele de folos. Cine numai cere, dar nu mulţumeşte mai întâi, niciodată nu primeşte, căci nu ştie să se roage.

Alţi sfinţi părinţi împart rugăciunea astfel: rugăciunea de aur - cea de noapte, rugăciunea de argint - cea de dimineaţă şi rugăciunea de aramă - cea de ziuă, ca ceea ce este cea mai răspândită de gânduri. Rugăciunea cea de noapte este cea mai scumpă, pe care însuşi David o laudă: In miezul nopţii m-am sculat să mă mărturisesc Ţie, Doamne (Psalmul 118, 62).

Iar pentru ca rugăciunea să fie primită, ea trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune, dar mai ales de post şi de dragoste. Cine se roagă neîmpăcat cu aproapele, nu-i primeşte Dumnezeu darul său şi în zadar se roagă. Rugăciunea ajutată de post, de smerenie şi de dragoste, face adevărate minuni.

Iubiţi credincioşi,

Dacă este aşa de mare darul şi puterea rugăciunii, apoi ea are cei mai mulţi duşmani şi anume: satana, lumea, trupul, grijile vieţii etc. Dar cel mai mare duşman al rugăciunii este satana. El face orice numai ca omul să nu se roage, să nu vorbească cu Dumnezeu. în vremea rugăciunii, el îi dă omului alte ocupaţii, îl îndeamnă să vorbească, să citească ceva, să mănânce, să doarmă, sau chiar să facă o faptă bună, numai să nu se roage. Dar dacă creştinul îl biruieşte şi începe a se ruga, diavolul face atunci o ispită, o tulburare, ceartă în casă, ca omul să se roage tulburat. Seara îi dă omului somn, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite prieteni în familie, ca să nu meargă la biserică.

Vai, cât de mulţi creştini sunt înşelaţi de diavolul, câţi nu se roagă de ruşinea oamenilor, câţi nu mai găsesc timp de rugăciune toată viaţa, pentru că sunt robi ai lumii!

Sunt totuşi mulţi credincioşi care se roagă, dar nu li se împlinesc cererile. De ce? Pentru că nu ştiu ce cer. Amăgiţi de satana sau de plăcerile lumii, credincioşii noştri nu se roagă cum trebuie, nu cer mai întâi cele de folos, adică mântuirea sufletului, iertarea păcatelor, pocăinţă, tărie în credinţă, răbdare în ispite, ci mai întâi cer spor în cele pământeşti, viaţă lungă, viitor fericit, cinste de la oameni etc., asemenea celor doi ucenici din Evanghelie. De aceea Domnul îi înfruntă, zicând: Nu ştiţi ce cereţi (Marcu 10, 58). Sunt unii din credincioşi care apelează în rugăciunile lor şi la catolici, şi la sectanţi, la vrăjitoare, ba chiar la sinagogile evreieşti. Asemenea creştini se roagă spre osândă. Alţii dau slujbe la biserică dar cer pierzarea duşmanilor lor, pun pe cei vii la rugăciune pentru morţi ca să moară, sau adaugă sub numele lor un sat întreg de duşmani. Dacă fiecare ar avea atâţia duşmani, oare ce ar fi lumea aceasta, decât un iad de nesuferit? Iată de ce nu ne aude Dumnezeu, pentru că nu ne rugăm; sau ne rugăm, dar nu ştim ce să cerem şi cum să cerem (Iacov 4, 2-3).

Afară de aceasta, credincioşii sunt grăbiţi la rugăciune. Se roagă o clipă, două şi îndată aşteaptă împlinirea cererii. Ei nu au răbdare la rugăciune. Nu stăruiesc în cererile lor, nici acasă, nici la biserică. Ei nu au răbdare să stea nici măcar două ore la biserică duminica. Dar cum vor avea răbdare să stea o veşnicie în rai? Oare nu se vor plictisi?

Amar nouă, că nu ştim să ne rugăm. Mâncăm şi bem aproape în fiecare ceas, iar de rugat, nici măcar o dată pe săptămână!

Iubiţi credincioşi,

Noi oamenii avem mulţime de păcate, suntem chinuiţi de boli cumplite, ne frământă multe îndoieli, ispite, gânduri, suntem ameninţaţi de nenumăraţi vrăjmaşi. Deci ce trebuie să facem ca să scăpăm de toate acestea? Ce să facem ca să ne mântuim? - Să ne rugăm. Să ne rugăm neîncetat. Să ne rugăm oriunde, oricând, în orice împrejurare. Să nu aşteptăm zi de sărbătoare sau loc anumit. Ci în tot ceasul şi în tot locul, să ne rugăm. Să ne rugăm aşa cum putem, fie citind psalmi, fie zicând mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă...”. Să ne rugăm fie în genunchi, fie în picioare, în casă, pe drum, la biserică, la muncă, peste tot şi întotdeauna. Să stăruim în rugăciune ca femeia cea cananeeancă, până îl vom îndupleca pe Dumnezeu, căci abia atunci se va milostivi El şi va primi rugăciunile noastre. Iar de vrem să ne primească mai uşor rugăciunea noastră, mai înainte de rugăciune să ne împăcăm cu toţi, să iertăm pe fratele nostru. Apoi să postim o zi, două sau câteva ore măcar, şi aşa să stăm la rugăciune.

Să ne rugăm cu inimă smerită, cu credinţă că Dumnezeu ne aude şi să cerem numai cele de folos. Şi dacă vreţi încă un amănunt, înainte de rugăciune citiţi ceva de folos, ca să vă adunaţi mintea, iar când staţi la rugăciune, întâi faceţi o mică rugăciune de slavoslovie şi de mulţumire lui Dumnezeu, apoi rugaţi-vă pentru sănătatea vrăjmaşilor care vă supără şi abia la urmă rugaţi-vă pentru sufletele dumneavoastră, cu multă smerenie şi atenţie cerând iertare de păcate, mântuire şi în sfârşit, toate cele de nevoie.

Nimeni să nu se lenevească la sfânta rugăciune. Orice vietate slăveşte pe Dumnezeu, fiecare zidire cântă Ziditorului. Ba şi aştrii cereşti, cu o melodie neînţeleasă de noi, preamăresc pe Domnul (Sfântul Vasile - Hexaimeron). Păsările cerului, florile câmpului - toate slăvesc pe Făcătorul. Numai noi oamenii dormim mult, mâncăm, vorbim deşertăciuni, suntem foarte ocupaţi. Până şi păsările ne fac de râs. Dimineaţa când noi dormim încă, ce frumos mai cântă păsările acolo la geam, pe crengile copacilor! Este însă o pasăre - erodiul - care numai la miezul nopţii cântă. Ce bine ar fi să-i putem urma ei!

Îndeosebi dumneavoastră, mamelor, sunteţi acelea care trebuie să ţineţi mereu aprinsă în familie candela credinţei şi a rugăciunii. Pregătiţi din timp un loc cuviincios pentru rugăciune, puneţi acolo sfintele icoane, sfânta cruce, o candelă aprinsă şi mai ales seara, târziu, sau chiar în zori de zi, când copiii dorm, când grijile încă nu se stârnesc şi focul este stins în vatră, acolo, în camera cea curată, atenţi la rugăciune, aprindeţi rugul inimii, citind cu evlavie un acatist, un paraclis, un psalm. Şi de veţi face aşa, va binecuvânta Dumnezeu casa dumneavoastră cu pâine şi pace, cu sănătate şi bucurie, cu răbdare şi mântuire.

Şi dacă altă avere nu aveţi să lăsaţi copiilor dumneavoastră, lăsaţi-le măcar darul rugăciunii, şi le va fi destul. învăţaţi-i să se roage mereu, căci prin rugăciune vor birui orice necaz, vor putea dezlega toate problemele vieţii. Aşa deci, iubiţi-vă, iertaţi-vă, aveţi răbdare, spovediţi-vă, rugaţi-vă mereu, rugaţi-vă neîncetat şi vă veţi bucura veşnic în cer. Amin!

De la același autor

Ultimele din categorie