Predică la Duminica după Botezul Domnului - Mitropolitul Antonie Plămădeală (1)

„A avea” în schimbul pierderii lui „a fi”. A avea ceea ce trece, în schimbul lui a fi veşnic. Sau măcar a opta pentru prioritatea lui „a avea”. Iisus a optat pentru primatul lui „a fi”.

Am văzut pustia Quarantaniei. Piatră şi nisip. Nisip şi piatră în care nici sămânţa celei mai sălbatice dintre plante nu încolţeşte. Soarele descătuşat, uscat, rău, agresiv. Soare căzând din zenit ca o săgeată de foc, fără să întâlnească în cale nici un fel de obstacol.

Nici o pânză de nor nu se alcătuieşte şi nu se rătăceşte între pământul fierbinte şi cerul fierbinte al Quarantaniei. Cât priveşti cu ochii, spaţiu lipsit de ocrotire. Stihie stearpă. Cer fără apă. Pământ fără viaţă. Nici umbra unui fir de iarbă nu te adăposteşte de vrăjmăşia ce pogoară din înălţime. Stihia de foc o duşmăneşte pe cea de apă şi Quarantania, din imemoriale timpuri ale Terrei, a apucat să cadă sub stăpânirea celei dintâi. Nici animal, nici pasăre, nici şoarece, nici gâză, nici om nu pot trăi acolo.

Nici Dumnezeu n-are pentru cine merge şi întârzia acolo! Doar „Ducă-se pe pustii”, izgonitul, singuraticul, doar el îşi are sălaşul în astfel de singurătăţi, domnind peste o împărăţie lipsită de sens. Acolo, toropit de arşiţă, îşi plănuieşte campaniile. De acolo încura­jează tot ce duce la dezbinare, tot ce strică înţelegerea şi comuni­unea, tot ceea ce goleşte creaţia de sens, tot ceea ce e împotriva raţiunii şi a bunului simţ, tot ce poate strica armonia.

Plutarh îi derivă numele de la „diavallein”, „a separa”. Cel ce separă, cel ce desparte. Cel a cărui vocaţie e să provoace duşmănii. Aristofan tra­duce „diavolos” cu „calomniator”, Iosif Flaviu cu „acuzator”, cel ce vede numai negru. Autorul cărţii Ester îl traduce cu „cel ce se opune” din principiu la tot ce e bun. Domnul „NU”.

Şi Vechiul şi Noul Testament îl au în toate aceste înţelesuri, de altfel destul de apropi­ate unele de altele, chiar şi când ei se ascunde şi sub alte nume, ca Belzebul, Satan, Belial, Azazel şi altele.

Dumnealui jubilează numai când înşeală, când cineva ia drept bun şi adevărat ceea ce e fals şi minciună. Jubilează când intenţia rea e luată drept intenţie bună. Jubilează când rotiţa pe care o învârte el, atunci când îşi dă maşina drept perpetuum mobile, rămâne ascunsă şi când îi face pe cât mai mulţi să creadă că maşinăria merge de la sine. Fără Mişcător!

Contează în general pe uşurinţa cu care e crezut, pe superfi­cialitatea şi naivitatea interlocutorului.

Îi place să lase impresia că face binele. Multora suprafaţa faptei lui li se pare bună. Atunci el le apare drept înger al luminii. Naivii se înduioşează, iar el împarte zâmbete bine compuse, din smerenia cărora răzbate un triumf abia reţinut. Nimic nu-i place mai mult decât să fie luat drept ceea ce nu este! Ascuns sub aparenţe, el dăruieşte mărgele drept mărgăritare şi ciori drept pri­vighetori.

Face şi bine. Numai că aranjează să iasă din el un rău. Cine să se ştie feri de cineva care îţi face bine! Îţi dă să mănânci ca să te îmbolnăveşti, îţi dă să bei ca să te îmbeţi. Îţi exaltă calităţile ca să te mândreşti, îţi aţâţă drepturile ca să pierzi măsura. Îţi dă dreptate la supărare, ca să te împingă la răzbunare; îţi spune la ureche ce zic alţii rău despre tine, ca să-ţi dezlanţuiască ura; te îmbie la logică pentru a-ţi stimula încăpăţânarea.

Printre marile lui pasiuni, silogismul nu e pe ultima treaptă. Viclean, îşi crede viclenia înţelepciune şi umbră învăluit în togă de filosof. Îi place, când înşală, să convingă. Din gura lui argumentele curg în cascade ca apa şi toate vin îmbrăcate în cea mai străluci­toare aparenţă de gând rotunjit după regulile logicii şi ale bunului simţ. Cu prostia îi atrage numai pe proşti şi de aceştia nu duce lipsă. Îi are oricum.

Are întotdeauna argumente, numai că le are deopotrivă pentru şi împotriva aceluiaşi lucru.

A încercat să-l prindă în mrejele lui şi pe Iisus, pe când se afla retras în pustie pentru post şi rugăciune: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 3) şi nu vei mai flămânzi.

După patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de post negru, în pustia Quarantaniei, o astfel de ispită putea fi irezistibilă. Adresată lui Iisus, ispita era logică. Putea Iisus să prefacă pietrele în pâini? Putea. A dovedit-o când a săturat mii de flămânzi cu cinci pâini, din care au rămas douăsprezece coşuri de firimituri. Era însă o cursă.

Dacă s-ar fi lăsat prins în ea şi-ar fi compromis voinţa de a posti şi-ar fi compromis omenitatea supusă suferinţei, foamei şi setei, ar fi compromis planul întrupării. Tot aşa s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi lăsat ispitit şi atunci când îi cereau să se pogoare de pe cruce. Ar fi compromis învierea şi tot ce a urmat după ea: creştinis­mul.

Diavolul a voit să-L forţeze să abandoneze teanthropia în care intrase şi care făcea parte dintr-un tot, dintr-o teologie, dintr-un sis­tem gândit de Dumnezeu. Ca întotdeauna în asemenea cazuri, răspunsul lui Iisus la cea dintâi ispită a fost neaşteptat. N-a spus nici că este Fiul lui Dumnezeu, nici că nu este; nici că poate pre­face pietrele în pâini, nici că nu poate, nici că vrea să le prefacă, nici că nu vrea. N-a intrat în logica ispititorului.

I-a dărâmat-o printr-un apel la o autoritate superioară logicii, la un tertium pe care ispititorul nu-l luase în calcul: „Scris este, că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Şi cu pâine, dar nu numai cu pâine. Există o ordine care n-o desfiinţează pe aceasta, dar n-o ţine drept exclusivă.

Şi contrariul e adevărat. Cu cuvântul lui Dumnezeu, dar nu numai cu El. Ordinea de sus nu e nici ea exclusivă, cât suntem în trup. Dovadă că e aşa, e că Iisus se va întoarce la pâine. Dar nu se va întoarce atunci când întoarcerea ar fi putut fi cădere în ispită, ci când va voi El, liber de ispită.

Ispititorul e însă dintotdeauna perseverent. Ca şi ispita. Ispita e mai perseverentă decât virtutea. A operat Iisus cu Scriptura? Scriptură ştie şi întunecimea Sa. Îi încurcă chiar şi pe marii exegeţi. Şi câte minţi simple nu întoarce pe dos, făcându-i pe bieţii oameni să creadă că descoperă abia ei acum, tâlcul unor texte, ignorat de tâlcuitorii cei mari timp de sute şi mii de ani! De ce să nu încerce şi cu Iisus?

Vrea Iisus argumente biblice? Îi va oferi argumente biblice. Iată unul cum nu se poate mai potrivit şi mai ales, încă o dată logic: „Luându-l pe Iisus din pustie, L-a dus în sfânta cetate, în Ierusalim şi punându-l pe streaşina templului, L-a încercat: De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi pe mâini Te vor purta, ca să nu-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău”. Era un citat din Psalmul 90.

Alternativa era logică într-adevăr. Nu avea decât să se supună probei. O trecea şi gata. Simplu şi uşor. Nu avea nimic de pierdut. Oare într-adevăr nu avea nimic de pierdut? Să fi fost ispita cu totul gratuită? Deocamdată însă, Iisus i-a dovedit că ştia mai bine decât dânsul Scriptura. I-a dat din nou un răspuns neaşteptat şi în aceeaşi măsură logic. „De asemenea este scris - i-a zis - să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Nici de data aceasta n-a intrat în jocul şi în logica ispititorului.

Iisus n-a făcut nimic de dragul demonstraţiei. Poate că aceasta e una dintre cele mai interesante observaţii din cele făcute de Bultmann, marele exeget, despre Iisus. Iisus n-a făcut minunile pentru a dovedi ceva. N-avea nevoie să dovedească nimic. El nu ştia ce este îndoiala.

Când făcea minunile, le făcea dintr-o pornire de moment a inimii. Or, diavolul îl îndemna acum să se verifice. Aproape să se îndoiască de Sine. Să-şi verifice dumnezeirea. Sau măcar să-şi compromită omenitatea. Să-L facă să se deconspire. Diavolul ştia că nu putea face nimic împotriva lui Dumnezeu; încerca împotriva omului. Îl deranja întruparea Lui ca om adevărat, fiindcă prin aceasta îşi asuma păcatele oamenilor şi le răscumpăra.

Şi apoi a urmat cea din urmă, suprema îndrăzneală şi încercare a ispititorului. El, mereu răzvrătitul, tinzând mereu la locul de frunte de unde a vrut dintotdeauna să-L dărâme pe Dumnezeu, viclean dar nu înţelept, mândru dar nu inteligent pe măsura mân­driei, a crezut că a găsit momentul acum, prinzându-L redus la foame şi la sete în pustie, sub chip de om, cu voinţă de om, cu fire de om, în suferinţă, să-I propună un târg. Izvor al îndoielilor, văzându-L pe Iisus că nu-şi verifică dumnezeirea, va fi început el să se îndoiască asupra ei şi atunci a făcut un pas mai departe, atacându-L din partea cealaltă.

Exaltându-I omenitatea, într-o încercare supremă de a-L reduce exclusiv la om, L-a provocat să-şi uite, să-şi nege, să se îndoiască şi El de dumnezeirea Sa şi s-o abandoneze pentru un statut mai palpabil, concret şi imediat. Arătându-I toate împărăţiile lumii şi slava lor, i-a zis: „Toate acestea ţi le voi da Ţie”, „dacă îmi recunoşti puterea şi mă recunoşti de stăpân. Căci sunt stăpân peste toate. Toate sunt la mâna şi la voia şi la puterea mea. Aşa vei scăpa îndată de pustie, de foame şi de sete, de singurătate şi de gândul amar că nu însemni nimic pe lume, că eşti uitat şi părăsit. Vei avea tot ce vrei: putere şi stăpânire, peste toţi şi peste toate. Şi slavă. Nu mi-ai dovedit nici mie, nu ţi-ai dovedit nici Ţie că eşti Fiul lui Dumnezeu. Nici nu eşti. Nu eşti nimic. Eşti Nimeni. Cel ce nu există. Cine te mai ştie? Nici nu vei mai fi în stare să te reîntorci de unde ai plecat. Nimeni nu Te mai ţine minte. Acceptă târgul şi vei avea totul şi numai aşa vei fi din nou cineva pe pământ”. Îi sugera oferta unui schimb de identitate, între ei doi, printr-un târg de aparenţă, pe loc, avantajoasă.

Îi cerea să renunţe la „a fi”, în schimbul lui „a avea”. Tentaţie veche cât lumea, dar mereu repetată şi destul de des printre oameni, încununată de succes.

De data aceasta Iisus nu i-a onorat ispita cu nici un răspuns.

De fapt, ispititorul, simbol al negaţiei, împotrivitor prin vocaţie, nu putea nimic. Minţea. Nu putea da nimic nimănui, pen­tru că nu avea nimic. Ispitea. El putea doar lua ceea ce era dat de Altul, de Cel ce este şi are. Dar avea o speranţă: dacă, obosit şi slăbit de pustie şi singurătate Iisus s-ar fi lăsat ispitit să coboare ele la „a fi” la „a avea”, s-ar fi urcat el îndată în locul rămas liber, împlinindu-şi visul care i-a adus cândva căderea: să ia locul lui Dumnezeu. Căci ştia că acceptarea ispitei, oricât de mincinoasă ar fi fost, ducea la descalificarea celui care ar fi acceptat-o.

Uzurpator mereu la pândă, chip al neîmplinirii, având dez­voltate doar ambiţia rea şi mintea înfierbântată de invidie, logica lui era de fapt naivă şi cu cât era mai îndrăzneaţă, cu atât era mai copilărească.

El credea că ceea ce îi merge uneori cu unii oameni, îi putea merge şi cu Omul Iisus. Iisus a restabilit însă repede şi sim­plu scara solidă a valorilor, aşa cum erau ele statornicite acolo, în împărăţia cea veşnic asemănătoare cu ea însăşi, adresându-i-se ca unui coate-goale, pripăşit la periferia împărăţiei şi tolerat acolo din raţiuni necunoscute nouă în întregime. „Piei, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeu­lui tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Mt. 4, 10).

Disputa din pustia Quarantaniei a fost încercarea de a i se sugera lui Iisus, la un moment dat, o altă Evanghelie, una falsă, inversă, Evanghelia altei împărăţii. Ea nu-i putea fi sugerată cu mai multe şanse de succes nicăieri altundeva decât în deşert, în pustie în condiţii de foame şi de sete, acolo unde neexistând nimic, nimic altceva nu putea tenta mai puternic decât a avea totul.

„A avea” în schimbul pierderii lui „a fi”. A avea ceea ce trece, în schimbul lui a fi veşnic. Sau măcar a opta pentru prioritatea lui „a avea”. Iisus a optat pentru primatul lui „a fi”.

De la același autor

Ultimele din categorie