Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii - Pilda nunţii fiului de împărat - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Predici

Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii - Pilda nunţii fiului de împărat - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

    • Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii - Pilda nunţii fiului de împărat - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul
      Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii - Pilda nunţii fiului de împărat - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

      Predică la Duminica a XIV-a după Rusalii - Pilda nunţii fiului de împărat - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Putem realiza stări şi lucruri minunate printr-o neîncetată legătură de inimă şi simţire cu Hristos, fiind mistuiţi de un veşnic dor după El, pomenindu-I neîncetat numele cu un foc interior aparte, simţindu-I mereu prezenţa în viaţa noastră printr-o inimă curată, căutând mereu a-L mărturisi prin viaţa noastră.

Gustând din ospăţul cel duhovnicesc.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre nunta fiului de împărat la care cei invitaţi au refuzat să vină, prezentând fel de fel de scuze. Tatăl ceresc este Stăpânul Care ne cheamă la nunta tainică a Fiului Său, la unirea noastră cu Hristos, în „cămara de nuntă”, în Biserica Sa, unde se află masa îmbelşugată a bunătăţilor cereşti.

Dacă „între ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 11), noi, spre deosebire de fiii poporului evreu, trebuie să participăm la ospăţul cel duhovnicesc. Acesta este pregătit de Însuşi Mântuitorul nostru, Care ne invită la cina Sa, oferindu-ne hrană pentru sufletele noastre, lumina adevărului pentru raţiune, mângâiere fără seamăn pentru inimă, putere biruitoare asupra tuturor încercărilor vieţii.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Ce minunat lucrează harul lui Dumnezeu! Prin lepădarea Israelului (cf. Rom. 11, 7), Evanghelia a fost propovăduită păgânilor celor slabi şi neputincioşi. Toţi aceştia au fost chemaţi la ospăţ.

Şi noi suntem chemaţi. Mulţi care devin robi ai orgoliului şi ai egoismului, ai materiei, ai plăcerilor trupeşti, ai distracţiilor ieftine refuză să participe la ospăţul de nuntă al lui Dumnezeu. Să ne gândim că, prin respingerea chemării Stăpânului ceresc, noi călcăm în picioare harul Său, trădăm Botezul nostru şi încălcăm angajamentele pe care ni le-am asumat faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică.

Dacă vrem să fim scăpaţi de veşnica pierzare, trebuie să ne pocăim şi să ascultăm chemarea care ne este adresată nouă. De răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu atârnă însăşi mântuirea sufletelor noastre.

Marele teolog ortodox, părintele Alexander Schmemann, spune că lumea pentru creştin este un ospăţ care are drept încoronare întâlnirea noastră cu Dumnezeu în infinitatea iubirii Sale, cum El Însuşi ne-a promis: „Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea”.

Hristos încă de acum vrea să cineze cu noi pentru că ne iubeşte. Iată ce spune în această privinţă părintele Nicolae Steinhardt: „Nu numai că nu refuză invitaţiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mt. 22, 2; Lc. 14, 16; 22, 30) şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos?”. Cel care până atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: „Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

Ce minunat este creştinul când răspunde la apelul iubirii divine! Meditând noi la felul cum şi-au chivernisit viaţa cei de demult, nu putem să nu fim mişcaţi de ecoul pe care l-au avut oarecând cuvintele lui Iisus: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, în conştiinţa Sfintei Parascheva, a copilei Filofteea de la Curtea de Argeş sau a lui Francisc de Assisi, săracul, prietenul păstorilor şi al fiarelor sălbatice.

Pilda acestor ostaşi ai Duhului, care au atins piscul sfinţeniei, ne arată că esenţial este nu atât a vorbi despre Hristos Iisus, cât a-L urma, pentru că El ne spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Fericitul Augustin ne atenţionează, zicând: „Nici un om nechibzuit să nu se lase înşelat şi să creadă că el cunoaşte pe Dumnezeu, dacă-L va mărturisi doar printr-o credinţă moartă, adică fără fapte”.

Însă pentru a ajunge la această stare de înaltă vieţuire duhovnicească, trebuie ca Hristos, pe Care ţi-ai pus în gând să-L urmezi, să devină principala şi chiar unica ta preocupare în această viaţă, precum Sfinţii şi-au alipit mintea de Dumnezeu, încât sufletele lor curg spre El ca nişte râuleţe tăcute.

Putem realiza stări şi lucruri minunate printr-o neîncetată legătură de inimă şi simţire cu Hristos, fiind mistuiţi de un veşnic dor după El, pomenindu-I neîncetat numele cu un foc interior aparte, simţindu-I mereu prezenţa în viaţa noastră printr-o inimă curată, căutând mereu a-L mărturisi prin viaţa noastră.

Noi ştim bine că în lume există mulţi bărbaţi şi multe femei şi Învăţătorul nu exclude pe nici unul de la chemarea Sa. El îi cheamă la viaţa creştină, la o viaţă de sfinţenie, la o viaţă veşnică.

Dacă răspundem la chemarea pe care Domnul ne-a făcut-o, viaţa noastră va lăsa în urmă o brazdă largă şi adâncă, luminoasă şi rodnică, o brazdă eternă şi divină. La chemarea Stăpânului ceresc au răspuns împăraţii şi domnitorii evlavioşi, ierarhii luminaţi, mucenicii biruitori, pustnicii care au trăit ca îngerii, fecioarele curate şi statornice, gânditorii creştini, iluştri oameni de ştiinţă, care au crezut în Dumnezeu.

Alături de aceştia stau voievozii noştri binecredincioşi, care au apărat Ortodoxia şi au ctitorit biserici şi mânăstiri. Ei reprezintă norul luminos de mărturisitori şi piscul strălucitor al evlaviei străbune, pentru că au îndeplinit voinţa lui Dumnezeu şi au respectat Legea Sa, în mod pilduitor.

O minunată încurajare de a răspunde cu promptitudine şi iubire la chemarea Stăpânului ne vine de la Sfântul Siluan Atonitul, care ne asigură cât de mult doreşte Hristos să intre în viaţa noastră şi cu câte daruri îi umple El pe aceia care nu-L refuză: „Domnul iubeşte pe păcătosul care se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: «Unde ai fost, copilul Meu? Te aştept de multă vreme». Domnul îi cheamă la El pe toţi oamenii prin glasul Evangheliei şi glasul ei răsună în lumea întreagă: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apă vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi ca nici măcar una singură din oile Mele să se piardă. Chiar şi pentru una singură, Păstorul merge în munţi şi o caută peste tot. Veniţi, deci, la Mine, oile Mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea Mea pentru voi M-a făcut să vin pe pământ şi am îndurat totul pentru mântuirea voastră. Vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe muntele Tabor: Doamne, bine este

nouă să fim aici împreună cu Tine!»”.

Acest lucru este posibil pentru adevăratul creştin care, „prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), a primit cetăţenia cerească.

Într-o cateheză de la Sfântul Botez, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „De acum înainte eşti sădit în raiul spiritual. Din măslin sălbatic, eşti altoit în măslin bun, din întinare ai venit la sfinţenie.

Dacă vei rămâne în butucul viei, vei creşte ca o coardă aducătoare de rod. Câtă mângâiere avem noi, ştiind că Dumnezeu, în marea Sa îndurare, ne-a chemat din întuneric la lumină, de la moarte la viaţă veşnică.

Să mulţumim pururea cu recunoştinţă că ne-a ales şi ne-a cinstit să fim copiii Lui iubiţi, să mulţumim Domnului Hristos că suntem invitaţi la ospăţul Lui de nuntă, la ospăţul credinţei mântuitoare.

Toate gloriile lumii nu pot da omului un grad mai înalt de măreţie ca acela pe care îl dă calitatea de creştin, părtaş la Taina Împărăţiei, la Banchetul dumnezeiesc al Bisericii, unde ni se dăruieşte vestea mântuirii şi harul sfinţitor. În „casa nunţii” (Mt. 22, 10), ne potolim foamea şi setea după infinit pentru că aici - cum spune Clement Alexandrinul - „Hristos Se dă drept hrană şi băutură a nemuririi”.

 

Iubiţii mei,

 

Ca în pilda Sfintei Evanghelii de astăzi, Domnul ne cheamă neîncetat, prin păstorii Bisericii, să participăm la ospăţul cel duhovnicesc. Acesta are loc în Biserică, unde Hristos este prezent şi vrea să ne ofere tuturor darul sfinţeniei, iertarea păcatelor şi înnoirea vieţii.

Dacă, prin fel de fel de scuze, refuzăm a răspunde la chemarea Sa iubitoare, atunci cădem în robia viciilor, ne depărtăm de ceata „aleşilor lui Dumnezeu” şi nu mai avem tăria necesară de a săvârşi fapte ziditoare cu răsunet în veşnicie.

Departe de Hristos, creştinul e flămând, gol şi pribeag, lipsit de putere, voioşie şi scop. Cine se înfruptă din bunătăţile acestui ospăţ, adică din credinţa ortodoxă, din cuvântul evanghelic, din harul divin şi din Sfânta Împărtăşanie, devine iertător la ocări şi la jigniri, darnic în mijlocul bogăţiilor, neclintit şi senin în vremea necazurilor.

Cel ce gustă din ospăţul Domnului devine un bun cetăţean, un om cinstit, un creştin adevărat care este stăpân pe toate dorinţele sale, trăieşte cumpătat şi iubeşte pe semenii săi, făcându-le bine şi ajutându-i la nevoie.

Aşadar, precum doreşte cerbul însetat izvoarele apelor (cf. Ps. 41, 1), aşa să dorim noi ospăţul credinţei, pentru a dobândi bucurie pe pământ şi fericirea cerească promisă de Domnul prin cuvintele: „Fericiţi cei chemaţi la cina de nuntă a Mielului!” (Apoc. 19, 9). Amin.