Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair - Pr. Ion Cârciuleanu

Predici

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair - Pr. Ion Cârciuleanu

    • Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair - Pr. Ion Cârciuleanu
      Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair

      Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair

Toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi să aibă viaţă veşnică.

Două minuni mari ne pun în faţă Sfânta Evanghelie care s-a citit azi. Iisus este chemat în casa mai marelui sinagogii, Iair, a cărui fiică, de 12 ani, era pe moarte. Pe drum, mulţimea se îmbulzea în jurul lui Iisus.

O femeie, suferind de o boală grea, care „cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi nici de la unul n-a putut să se vindece”, s-a apropiat de Iisus pe la spate şi „s-a atins de poala hainei Lui şi în aceeaşi clipă a încetat curgerea sângelui ei”.

Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât şi vindecarea ei să rămână necunoscute de oameni, dar Iisus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o vădească pentru a ne da tuturora o frumoasă pildă de credinţă. „Cine, oare, s-a atins de Mine?”. Nimeni nu răspunse, iar Petru grăi: „Învăţătorule, mulţimile te împresoară şi se îmbulzesc şi Tu spui: Cine este care s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am cunoscut puterea care a ieşit din Mine. Iar văzând femeia că nu s-a putut tăinui, a venit tremurând şi căzând înaintea Lui a spus pentru ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar Iisus i-a zis ei: Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.

Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că această femeie auzise ce se spunea despre Iisus şi în sinea ei zicea: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Marcu 5, 24-25).

Acest gând arată credinţa ei în puterea vindecătoare a lui Iisus. Vrând să arate această putere de credinţă, Iisus a zis: „Am simţit puterea care a ieşit din Mine” (Luca 8, 46). Această putere pe care o numim dar (fiindcă ni se dă în dar, fără nici un merit din partea noastră) a adus vindecarea femeii.

Şi mergând mai departe, iată mai marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioarele Domnului, rugându-Lsă vie cu grabă, căci fiica sa e pe moarte. I se îmbolnăvise fiica, singura fiică pe care o avea şi pierzând orice nădejde în îndreptare prin mijloace omeneşti, aleargă cu sufletul umilit la Iisus, rugându-Lsă vină să-şi pună asupra ei mânile Sale divine şi s-o vindece.

Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui; pe drum însă, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: „Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”.

Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea. „Nu te teme - zice Iisus - crede numai şi se va mântui”. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuse deja pregătirile de înmormântare.

În faţa acestei privelişti, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: „Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”. Cei de faţă primesc această afirmare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate şi râdeau de dânsul, ştiind că a murit.

Iisus trecu cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă.

El scoate afară pe toţi, afară de părinţi şi trei din apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob şi apucând mâna celei adormite strigă: „Copilă deşteaptă-te!”. „S-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (v. 50-51).

Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat. Care a fost bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama din momentul acela când şi-a văzut unica fiică ce era moartă, înviată în faţa tuturor. Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească credinţa. „Crede şi se va izbăvi fiica ta”.

Au cunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, Hristos Mântuitorul.

A tămăduit pe femeia ce de 12 ani avea scurgere de sânge, aceasta a crezut că numai de se va atinge de poala hainelor Lui se va tămădui. Aînviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani şi îl îndeamnă să creadă, deşi durerea în momentul acela îl copleşea şi ca om nu mai putea să-şi întărească credinţa, dar cuvântul lui Hristos: „crede numai” îl întăreşte, îi dă putere să creadă şi să vadă minunea învierii fiicei lui.

Toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi să aibă viaţă veşnică.

După trei ani şi jumătate, timp în care Sfinţii Apostoli au fost în preajma lui Hristos şi au cunoscut că El are cuvintele vieţii celei veşnice, la Cina cea de Taină au cunoscut multe din tainele împărăţiei, aşa cum au zis: „Acum ştim că Tu toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu” (Ioan 16, 30).

Dar Hristos le spunea că a venit ceasul ca să împlinească misiunea încredinţată, să mântuiască lumea prin jertfa de pe Cruce. Pe apostoli i-a pregătit prin cuvântul învăţăturii, prin semnele şi minunile ce le-a săvârşit, le-a vorbit deschis despre împărăţia cerurilor şi despre tainele credinţei, urma să-L vadă preamărit, după moartea Sa pe cruce, în slava învierii.

În credinţă este un urcuş, nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei începători să întărească credinţa lor prin rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17).

Iair s-a rugat, a căzut în genunchi, femeia a crezut şi credinţa ei a mântuit-o, ea avea credinţă adevărată, statornică... .

Biserica este purtătoarea credinţei. În Biserică, pe unii i-a pus Dumnezeu prin Hristos Iisus, slujitori ca să înveţe şi să păstreze tainele credinţei şi să nu fie defăimat numele lui Dumnezeu şi prin auzirea cuvântului adevărului, să se întărească credinţa, să avem pace cu Dumnezeu şi iubire între noi oamenii.

Credinţa cea adevărată este lucrătoare în iubire. Pilda samarineanului milostiv ne arată rodul credinţei. Trebuie să iubim şi să ajutăm pe aproapele nostru indiferent de ce credinţă, culoare, neam este sau ce pregătire are.

Să ajutăm cu sfatul, cu fapta şi în orice moment orice om să fie ajutat spre tot lucrul cel bun, căci în el este chipul lui Dumnezeu pentru care s-a răstignit Hristos Mântuitorul ca să-l răscumpere.

Credinţa noastră a păstrat unitatea Duhului lui Hristos, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, prin care am primit-o şi am păstrat-o şi credinţa ne-a păstrat fiinţa noastră naţională.

Aşa a devenit credinţa „lege strămoşească”, care ne-a întărit şi ne-a unit în faţa vitregiei vremurilor. Este vădit cuvântul Mântuitorului Hristos pentru Biserica şi poporul nostru, „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, strămoşii şi-au înălţat altare şi biserici în care au exprimat credinţa noastră.

În Biserică ne desfăşurăm cultul învăţăturii noastre, aici simţim că începe împărăţia lui Dumnezeu, că cerul este pe pământ, că noi pământenii ne ridicăm spre cer. Hristos Domnul coboară la Sfânta Liturghie, e prezent pe masa Sfântul Altar. Lui ne închinăm şi Lui slujim, precum străbunii noştri au ştiut să I se închine şi să-L slujească.

Credinţa dă putere, luminează şi dezrobeşte pe om de patimi, îl împacă pe fiecare cu Dumnezeu şi-l face fiu al lui Dumnezeu dacă trăieşte în pace cu semenii săi. Credinţa fără fapte este moartă, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacob, iar Mântuitorul ne cere: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 10).

Adevăratul credincios creştin al Bisericii noastre a împletit totdeauna munca şi rugăciunea după exemplul credinciosului Apostol Pavel care ne zice: „Fiţi mie următori precum şi eu urmez lui Hristos”.

Pentru orice creştin, pentru cel ce cunoaşte învăţătura adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu, nici moartea nu mai este sfârşitul vieţii, ci continuarea ei dincolo de mormânt în veşnicie.

Învierea fiicei lui Iair de către Domnul Hristos ne lămureşte nouă neliniştitoarea problemă a vieţii şi a morţii, arătând că viaţa depăşeşte puterea morţii şi că omul este creat şi se naşte pentru ca trăind viaţa pământească, să dobândească bucuria veşnică, bucuria pe care „ochiul nu a văzut-o şi la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 3, 9).

Lumina lui Hristos este mai puternică decât luminile minţii noastre şi lămureşte problema vieţii şi a morţii când Hristos a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cine rămâne întru Mine, de va şi muri, viu va fi”.

Omul este chipul lui Dumnezeu şi chipul Său nu poate fi muritor. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, viaţa este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Evanghelia Lui este Evanghelia vieţii nemuritoare.

Urmarea Lui este asigurarea vieţii veşnice. Cine crede în El şi face voia Lui are viaţă veşnică. Gândul care să ne cutremure pe noi trebuie să fie nemurirea, nu moartea. Veşnicia, nu vremelnicia.

Luând aminte la viaţa de dincolo, capătă interes şi frumuseţe şi viaţa de aici. Ne-o spune mintea noastră de creştini, ne-o spune fiica lui Iair din Sfânta Evanghelie şi mai presus de toate ne-o spune Domnul nostru Iisus Hristos, Stăpânul vieţii noastre.

Pentru aceasta suntem datori să ne pregătim pentru viaţa de dincolo de mormânt. Să ne întărim în Duhul Bisericii noastre, credinţa să ne fie dar, adevăr, lumină spre adevărurile sfinte şi prin lucrarea ei să avem siguranţă că suntem pe calea cea bună şi ne dă posibilitatea de îndreptare, de ridicare pe noi trepte de desăvârşire.

În credinţă trebuie să fim statornici, să păstrăm adevărurile de credinţă primite, să le sfinţim prin viaţa şi faptele noastre. Trebuie să ştim că adevăratul credincios, în viaţa duhovnicească nu stă pe loc, căci starea pe loc e deja o cădere, ci el caută să urce tot mai sus. Stă în luptă cu sine însuşi, ca să nu cadă în păcat, ci să fie în orice moment treaz, căci Hristos ştie în orice moment ce facem noi.

Credinţa statornică, adevărată, lucrătoare în iubire, pe care Biserica ne-o împărtăşeşte prin învăţătura lui Hristos şi tradiţia ei de veacuri, ne face să tindem după sfinţenia vieţii în Hristos.

Mântuitorul ne-a dat putere, prin lucrarea Sfântului Duh, să ajungem la asemănare cu El, chemându-ne la sfinţenie: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). În acest duh ne vrea Hristos, al sfinţeniei, „ca toţi să fim una precum Noi una suntem” (Ioan 17, 21-22), ca să fim sfinţiţi în adevăr (Ioan 17, 19) şi să se preamărească Hristos în noi.

Voia Lui să o împlinim fiindu-i credincioşi şi ascultători, împlinitori până la moarte, exemplu îi avem pe strămoşii noştri. De aceea să ne aducem aminte de ei, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa (Evrei 13, 7).

Dar credinţa noastră în Hristos trebuie dovedită prin împlinirea faptelor, căci după Sfântul Apostol Iacob: „Şi diavolii cred” (2, 19) dar voia lui Dumnezeu nu o fac. Să fim întăriţi în adevărul mântuitor, după pilda femeii din Evanghelie, care prin credinţa ei puternică s-a tămăduit, iar Iair crezând a văzut puterea lui Dumnezeu, care are stăpânire asupra vieţii şi morţii.

Statornici în lucrarea binelui, făuritori ai păcii, primind Sfintele Taine, prin care ne îmbrăcăm cu Hristos, ne pecetluim în Duhul lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos, primind curăţia şi întărirea vieţii în orice moment, căci fiii lui Dumnezeu suntem, fraţi ai lui Hristos prin credinţa noastră, suntem chemaţi să fim împreună moştenitori ai veşnicilor bunătăţi.

Suntem datori să ne rugăm mai mult, să cerem mai multă tărie credinţei noastre, să credem în lumină (Ioan 12, 36) ca să umblăm ca fii ai luminii, căci oricine va crede întru El nu se va ruşina (Romani 10, 11).

Să căutăm, dar, ajutorul Domnului, să-l căutăm cum L-a căutat Iair, la Mântuitorul nostru! Să ne întoarcem toţi la Hristos, la Mângâietorul celor întristate! Să nu ne cadă greu să ne plecăm genunchii înaintea celui Atotputernic. Să nu amânăm a ne deschide inima înaintea Mântuitorului lumii.

Hristos este dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi El sălăşluieşte în inimile noastre prin credinţă (Efeseni 3, 17). Avem posibilitatea ca în urcuşul nostru duhovnicesc să stăm neclintiţi pe piatra credinţei care este Hristos. Să ne facem sufletul nostru sălaş Lui, unde va veni cu Tatăl şi cu Duhul pentru a întări viaţa noastră în slujirea în Duh şi în adevăr şi-n orice moment şi prin orice faptă să preamărim pe Dumnezeu în care credem. Amin.