Sunt foarte mulţi oameni care, la ora actuală cred în Dumnezeu, fac binele, dar nu cred în viaţa de dincolo. Ei cred în Iisus Hristos, cred că a înviat, dar nu cred că este o garanţie a învierii noastre şi nici că există rai şi iad. Există o tendinţă extraordinar de periculoasă de a raţionaliza aşa de mult, încât să rămânem fără fond. Să rămânem numai la formă şi tradiţie. Tradiţie cu mare rezonanţă la poporul nostru, dar nu trebuie numai atât. S-a spus aici că noi toţi suntem tineri. Într-adevăr, noi toţi suntem tineri, întrucât sufletul nu îmbătrâneşte niciodată, sufletul fiind scânteie din focul dumnezeirii. De aceea zice Domnul Iisus Hristos: „Ce va da omul în schimbul sufletului său sau ce-i va folosi omului de ar câştiga lumea toată”, cu toate aurăriile ei, cu toate maşinăriile ei, cu toată arhitectura ei, cu toată pictura ei, cu toate valorile ei, cu toate zăcămintele ei dacă îşi va pierde sufletul? Nimic nu-i va folosi.

Pentru suflet, omul trebuie să aibă toată preocuparea. Din păcate, preocuparea pentru suflet apare la o vârstă când omul nu mai are fie puterea de înţelegere, fie puterea de desăvârşire. Din păcate, noi ne rezumăm la preocuparea despre suflet numai la o vârsta fragedă, după aceea ne prostim 40-50 de ani şi ne revin minţile abia după aceea. La vârsta fragedă avem de-a face cu credinţă fără putere de a înfăptui prea mult, iar la penultima sau la ultima noastră vârstă nu mai există puterea şi resursele necesare pentru a primi şi a face vie credinţa noastră. Rămâne doar toată puterea consumată în plinătatea vârstei. După ce se formează un copil, credem că adolescenţa, tinereţea, maturitatea sunt vârstele cele mai potrivite pentru ca noi să facem voia lui Dumnezeu, ori astăzi, exceptându-vă pe dumneavoastră, tineretul României, în rest, totul este de plâns.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 167-164)