Cum trebuie să fie conducătorul, putem vedea mai pe larg la acelaşi Ioan Scărarul, în îndrumările către egumenul său. Acesta este numit acolo doctor, cârmaci, învăţător, om care are o carte scrisă în inimă şi care, nu de la oameni a primit învăţătura, despătimit, trăitor în Dumnezeu şi aşa mai departe.

Se vede, aşadar, că el trebuie să fie dintre cei care s-au atins de ultimele trepte ale desăvârşirii. Iată cum vorbeşte despre aceasta Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile dumnezeieşti, fară multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, având dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mângâieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 48)