Să vedem şi câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi din care aflăm că sunt şi alte pricini care nasc smerenia în sufletul omului. Sfântul Ioan Scărarul arată că „din ascultare se naşte smerenia” (Scara, cuv. 4, p. 28). Iar de la Sfântul Maxim Mărturisitorul învăţăm că aceasta se naşte şi din credinţă şi frică de Dumnezeu, după cuvântul: „Cel ce crede, se teme, şi cel ce se teme, se smereşte” (Filocalia, vol. 2).

Un altul dintre Sfinţii Părinţi arată că „smerenia se naşte în inima omului şi din mulţimea rugăciunilor, căci cine are trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu face multe rugăciuni şi pe cât le înmulţeşte, pe atât i se smereşte inima sa. Nimeni, rugându-se şi cerând, nu va putea să nu se smerească” (Sfântul Isaac Sirul, cuv. 21). Acelaşi sfânt spune că smerenia se naşte şi din cunoştinţa de sine: „Dreptul ce nu-şi cunoaşte neputinţa sa are lucrările sale pe ascuţişul briciului, nefiind departe de cădere şi de leul făcător de stricăciune. Cel ce nu-şi cunoaşte neputinţa sa, este lipsit de smerita cugetare”.

Tot Sfântul Isaac, arătând că şi din necazuri şi din întristări se naşte smerenia, zice: „Sufletul care a primit grija faptei bune şi vieţuieşte cu frica de Dumnezeu, nu poate fi fără întristare în fiecare zi, căci faptele bune împletite cu dânsele au şi întristări. Cel ce nu are necazuri, negreşit şi din fapta bună fără de îndoire se despărţeşte. Dacă pofteşti fapta bună, dă-te la toate necazurile, căci necazurile nasc smerenia”.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre Inviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, pp. 311-312)