„Urcând spre Sfânta Ana Mică, spunea el însuşi, aşteptam să ajung la peşteri şi fiindcă nu vedeam, nimic altceva decât stânci, am început să strig:

- Părinte Iosif!... Părinte Arsenie!...

Deodată am auzit o voce plină de bunătate spunându-mi:

- Bine ai venit, fratele meu!

Atunci când m-am apropiat, am văzut un monah de vârstă mijlocie îmbrăcat în nişte haine zdrenţuite stând lângă o peşteră mică. Când m-am apropiat, acela mi-a făcut metanie până la pământ şi a încercat să-mi sărute mâna.

- Intră în săraca mea locuinţă şi apoi îți voi arăta şi coliba stareţului.

Am intrat înăuntru, dar ce să văd? O peşteră îngustă, întunecoasă, neîngrijită, plină de păianjeni, de gunoaie, haine şi alte lucruri aruncate ici şi colo. De îndată ce am auzit că acest monah era fratele după trup al stareţului Iosif şi vieţuitor în obştea lui, m-am descurajat. «De nevoință nu mă tem, mi-am spus în sinea mea, dar în astfel de condiţii nu pot să trăiesc. Mama mea mă spăla, îmi scutura hainele de praf, mi le călca. Aceasta e călugăria?» Cu toate aces­tea, acest monah m-a însoţit cu multă bunăvoinţă până la stareţul Iosif. În timp ce mergeam, m-a întrebat:

- Cum te numeşti, frate?

- Haralambie, părinte.

- Pe mine mă cheamă Atanasie.

Peste puțin timp am ajuns la coliba stareţului Iosif, iar acesta de îndată m-a văzut şi m-a chemat înăuntru.”

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 46-47)