Pentru slăbirea vieţii duhovniceşti, a zis:

– Suntem călugări din veacul XX şi, odată cu schimbarea lumii, în general, s-au schimbat toate, a slăbit şi viaţa duhovnicească din mănăstiri, s-au împuţinat şi călugării, au slăbit credinţa în Dumnezeu, dragostea, viaţa de rugăciune şi râvna pentru jertfă. Căci călugăria este mai întâi o jertfă totală de sine. Astăzi sunt puţini eroi, puţini sfinţi, pentru că au slăbit credinţa şi jertfa.

Apoi trebuie să recunoaştem că şi aici, în Athos, nu se pogoară nimeni din cer; ci toţi vin din învălmăşeala lumii şi nu are cine să-i crească, să-i formeze duhovniceşte, ca să se ridice la măsura părinţilor noştri, pentru că nu mai sunt duhovnici iscusiţi nicăieri. Pe călugării buni îi dau duhovnicii buni!

Despre înnoirea duhovnicească a monahismului a zis:

– Monahismul ortodox, în general, şi mai ales cel atonit, a mai fost în decădere, dar niciodată ca acum. În trecut, slăbirea monahismului venea din motive din afară, precum războaie, ocupaţii străine, prigoane, erezii şi altele. Acum, însă, slăbirea monahismului vine dinăuntru, din pricina slăbirii credinţei, a dragostei şi râvnei noastre pentru Hristos, ceea ce este mult mai greu şi cu anevoie de vindecat.

Apoi a adăugat:

– În Athos ar fi fost cu putinţă să se menţină şi să se înnoiască viaţa duhovnicească, dacă nu s-ar fi stricat legea şi vechea rânduială a Sfântului Munte. Înainte Sfântul Munte era autonom, se conducea singur din interior şi nici un stat de pe glob nu se putea atinge de el. Dar acum este condus de legile civile din afară şi nu mai are independenţă, nici nu mai poate intra oricine aici. De aceea, încet-încet, puterile întunericului îl vor reduce la tăcere şi la nimicire. Ştiu şi la ce număr de vieţuitori va ajunge în viitor Sfântul Munte. În cele din urmă vor rămâne foarte puţini monahi, dar vor fi ca sarea în bucate.

Şi iarăşi a spus:

– Îndreptarea şi reînnoirea monahismului încep tot din interior. Dacă monahii vor părăsi pricinile care i-au adus în această stare de decadenţă; dacă mănăstirile vor avea din nou duhovnici buni; dacă ne vom întoarce iarăşi la cele duhovniceşti, adică la biserică şi rugăciune cât mai multă, la dragoste şi ascultare, la sărăcie şi viaţă cât mai curată şi dacă vom părăsi grijile lumeşti, materia, traiul bun şi voile noastre, atunci monahismul va fi din nou salvat, viaţa duhovnicească se va înnoi şi noi vom fi iarăşi ca nişte făclii în sfeşnic pentru toată lumea!

Zicea şi aceasta:

– Dacă se vor pleca sub ascultare cu smerenie şi vor avea îndemnuri duhovniceşti de la duhovnici şi bărbaţi încercaţi, pot să aducă roadă multă prin temerea de Dumnezeu.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 694-695)