Aşa cum am spus mai înainte, începătorul Hara­lambie nu a întârziat să fie cuprins de flacăra dragos­tei dumnezeieşti în aşa măsură, încât cele opt ore de Priveghere ostenitoare i se păreau puţine, de aceea şi după sfârşitul celor opt ore obişnuia să continuie privegherea în paguba odihnei sale trupeşti. Dar starea de toată noaptea la rugăciune, împreunată cu mulţimea metaniilor, cât şi insuficienta odihnă tru­pească i-au epuizat trupul făcându-l să obosească repede, să simtă o permanentă toropeală şi să i se micşoreze râvna pentru rugăciunea neîncetată. Stareţul nu a întârziat să observe aceasta şi de aceea i-a poruncit ca în fiecare dimineaţă, după priveghere să se odihnească o oră sau două.

„Şi într-adevăr, ne spunea Părintele Haralambie, am înţeles din experienţă că acest trup netrebnic îşi cerea dreptul lui. Însă de atunci de când am început să mă odihnesc dimineaţa, lucram toată ziua fără să obosesc şi în acelaşi timp rosteam neîncetat cu buzele: «Doamne Iisuse Hristoase...» De multe ori, în timp ce lucram din greu, rugăciunea se revărsa ca un torent, iar lacrimile îmi curgeau şiroaie şi eram nevoit să mă ascund atunci când lucram împreună cu alţii.”

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 53-54)