La Katunakia se afla o obşte al cărei stareţ era ieromonahul Nichifor. Acesta avea doi ucenici: pe părintele Procopie şi pe ieromonahul Efrem, faţă de care se purta cu multă asprime. Dacă fiecare ucenic nu termina câte opt peceţi pe zi, nu le dădea de mâncare. Câte strigăte şi ocări lipsite de discernământ nu se auzeau! Uneori tulbura chiar şi chiliile învecinate cu strigătele sale. În felul acesta cei doi ucenici se întăreau în răbdare, în nemâniere şi blân­deţe. Cât priveşte rugăciunea şi petrecerea monahală, părintele Nichifor nu ştia prea multe lucruri. Viaţa în obştea lor decurgea cu slujbele obişnuite şi cu multa rucodelie.

Însă unul din călugării săi, părintele Efrem, era foarte nevoitor. Se trăgea din satul Ambelohori Tivelor, din părinţi săraci. Bunicul său fusese preot. Părintele Efrem terminase gimnaziul, lucrul rar la acea vreme, iar la vârsta de douăzeci şi unu de ani, în 1933, a venit să se închinovieze lângă părintele Nichifor.

Tânărul avea o foarte bună intenţie, dar lipsa unei adevărate pilde de viaţă în duh patristic şi a unui povăţuitor duhovnicesc neînşelat îl păgubea mult. Pe deasupra mai era şi egoismul care îl necăjea atunci când primea cuvintele atât de aspre ale necărturarilor lui stareţi. Singurul său ajutor în lupta duhovnicească erau Vieţile Sfinţilor şi scrierile patristice. Astfel, purtând această mare luptă lăuntrică, a început încet-încet să treacă peste valurile gân­durilor ce se stârnesc odată cu schimbarea modului de viaţă.

Despre această perioadă a vieţii sale trăită lângă părintele Nichifor el însuşi mărturisea mai târziu: „Erau oameni simpli. Îşi făceau rucodelia, slujbele lor şi nimic mai mult. Când am venit în Sfântul Munte, căutam ceva, dar nici eu nu ştiam ce. Rucodelia o faci ziua, iar noaptea îţi faci îndatoririle tale duhovniceşti. Însă pe mine, această situaţie nu mă mulţumea. Voiam ceva mai înalt, ceva mai mult. Stareţul Nichifor era bun, dar nu putea să mă povăţuiască pe o cale pe care nu o străbătuse nici el, fiindcă nu o cunoştea”.

Timpul trecea, iar părintele Efrem nu găsea pe nimeni care să-i spună măcar două cuvinte duhovniceşti. De aceea, la sfârşitul vieţii sale ne spunea: „Ca să plece cineva din lume este uşor, dar ca să găsească cineva stareţ şi povăţuitor duhovnicesc este foarte greu”.

Deoarece nu avea pe nimeni care să-l povăţuiască în cele duhovniceşti, „improviza”. De vreme ce nimeni nu-l învăţase Rugă­ciunea minţii, ce s-a gândit să facă pentru a se ruga neîncetat? A legat fiecare ceas al zilei şi fiecare colţ al colibei de diferite rugă­ciuni, de obicei tropare ale Sfinţilor. În felul acesta se străduia să-şi ţină neîncetat mintea îndeletnicită cu rugăciunea şi cu umilinţa. Astfel, cu Harul lui Dumnezeu, a sporit duhovniceşte atât de mult în lucrarea umilinţei, încât putea să plângă oricând şi oricât voia.

În cele din urmă, pe de o parte datorită smeritei ascultări pe care o făcea faţă de asprul său stareţ, iar pe de altă parte datorită lacrimilor sale neîncetate, Dumnezeu i-a dăruit să trăiască în bisericuţa sa o stare duhovnicească înaltă.

(Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 164)