Părinte Silvestru, când ați început să pictați?

De când eram mic, stăteam pe genunchi și făceam desene împreună cu fratele meu. Nu ieșeam afară să mă joc cu copiii, ci preferam să desenez tot felul de lucruri, în creion. Acesta a fost și un dar de la Dumnezeu, moștenire de la mama noastră. Apoi, în timp ce lucram, am urmat cursurile unei școli de pictură la Bacău. Acolo aveam un coleg mai mic decât mine care îmi spunea că el își întreține familia pictând icoane. Cursurile le făceam o dată pe săptămână și de fiecare dată lucram mai bine. Și el îmi spunea: cum, eu muncesc de atâția ani și uite ce repede progresezi tu... Talentul acesta e un dar de la Dumnezeu. Dar dacă nu-l lucrezi, nu rămâi la același nivel.

Scazi?

Da, e la fel ca în lucrarea duhovnicească. Dacă noi nu lucrăm poruncile, nu rămânem la același nivel. Dacă ni se pare că stăm, cădem. De aceea, trebuie să fim pe cale tot timpul.

Cum ați ajuns să pictați icoane?

Prin darul lui Dumnezeu. Pentru că n-am avut o viață bună și am început greșit. Dar Dumnezeu m-a tras ca să mă mut de la pictura realistă la secția de iconografie. Și tot prin icoane m-a readus Dumnezeu la Sine, prin icoane am ajuns la mănăstire și m-am făcut monah. Însă pictura e ceva care rămâne aici și până la urmă n-o să mai avem nevoie de picturi. În Împărăția lui Dumnezeu, toți sfinții sunt vii. Ea este, într-adevăr, un ajutor pentru ca oamenii să-și înalțe rugăciunea și să se lipească de Împărăția lui Dumnezeu. Însă când ajungem să avem icoana în sufletul nostru, nu mai avem nevoie de icoană în fața noastră. Sihaștrii care stăteau în peșteră n-aveau nevoie de icoane, pentru că Hristos le era în inimă.

Cum v-ați decis să rămâneți în Mănăstirea Pângărați?

Am hotărât să rămân în mănăstire venind aici să pictez icoane. Exista un atelier de sculptură pe care Părintele Teofil voia să-l facă și atelier de pictură și căuta pictori.

Într-o zi, la brutăria unde lucram, a venit un coleg și mi-a zis că are de pictat niște icoane la Pângărați. Eu i-am spus că las și carte de muncă și tot, dar nu vin acolo doar pentru câteva icoane. I-am spus acest gând și Părintelui Teofil, iar Sfinția sa mi-a răspuns: Vino, că am aici de pictat ani de zile! Mi-am desfăcut contractul de muncă pentru a veni să pictez icoane. În câteva luni cât am stat aici, m-am hotărât să și rămân.

Ce v-a determinat să luați această hotărâre?

Înainte de armată am avut o pocăință mai intensă. Când m-am întors la Dumnezeu am zis că nu vreau să-L mai supăr și mă hotărâsem să intru într-o mănăstire. Însă pocăința a fost ca o scânteie, un dar de la Dumnezeu ca să îmi câștige încrederea în El. După aceea a început lupta cu patimile. Harul s-a retras și lupta a fost uluitoare.

Părinte Silvestru, ce așteaptă Dumnezeu de la noi?

Ce să aștepte Dumnezeu de la noi? Inima noastră. În rugăciunea Mântuitorului, se spune: precum suntem Noi, așa și ei toți, să fie una. Trebuie să ne contopim cu Dumnezeu, să fim una cu Dumnezeu. Așa cum Sfânta Treime este Una în duh, trebuie să fim și noi toți un Adam și acest Adam unit cu Dumnezeu. Ne-a dat posibilitatea să fim chip și asemănare cu El, adică să fim dumnezei după har.