̶  Spuneţi-ne ceva despre vedenia de la Agapia Veche.

 ̶  Părintele Veniamin de la Agapia a văzut nişte pustnici sfinţi, care se rugau cu mâinile înălţate la cer, aici, în poiană, şi a auzit din gura lor un glas, zicând: „Să zideşti o biserică spre slava lui Hristos în acest loc sfânt şi să fie aici iarăşi adunare de călugări!”.

 ̶  Mai sunt călugări sporiţi în zilele noastre?

 ̶  Or mai fi, dar nu trebuie să lauzi pe oamenii care aparţin contemporaneităţii. Lasă să-i laude urmaşii. Noi să-i lăudăm pe înaintaşii noştri, iar pe noi să ne laude urmaşii, dacă vom fi vrednici. Mai mult, Hristos ne va judeca pe toţi, aşa cum ştie El. Nu-i bine, părinţilor, să apreciezi pe om mai mult decât este sau să te lauzi tu cu faptele altora. Să ne lăudăm cu vieţile sfinţilor care au făcut cărare până la noi. Iar noi, care mergem pe drumul bătut de ei, de ce laudă suntem vrednici? Multe aş avea de spus despre bătrâneţile mele. Însă poate este mai bine să tac. Unii spun că este bine să-ţi aminteşti la bătrâneţe de faptele tale. Însă eu şi acum mă tem că mă pot arunca în patimi ori în mândrie ori în deznădejde. Aşa că este mai bine parcă să tac. Omul este ca şi copacul. Primăvara, seva se urcă din tulpină, când pomul înfrunzeşte şi face roade. Iar toamna, seva se lasă în pământ, frunzele îngălbenesc şi cad, roadele se culeg şi iarna vine peste copac, ca şi moartea peste om.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 640-641)