La spovedanie, părintele Iosif avea mulţi fii duhovniceşti, căci era blând şi înţelept la cuvânt. Fiecăruia îi dădea sfat şi canon pe măsura puterii lui. Uneori, îi spuneau maicile: 

– Părinte Iosif, daţi-ne canon mai aspru la spovedanie.

Iar bătrânul le răspundea: 

– Eu vă dau canon, dar să-l puteţi face. Că dacă vă dau canon greu şi nu-l puteţi face, eu răspund de el. De aceea vă dau canon uşor, că munciţi destul. Noi suntem călugări, tată, şi facem canon toată viaţa! 

Veneau la bătrânul călugăr şi oameni cu multe necazuri. Iar el îi mângâia, zicând: 

– Lasă, tată, că sunt bune şi necazurile. Ai răbdare că toate trec. Iată, părintele Iosif se roagă pentru mata. Nu te întrista, că Domnul este cu noi!

Astfel, toţi se întorceau liniştiţi la casele lor. 

Pentru sfinţenia vieţii sale, părintele Iosif dobândise de la Dumnezeu darul rugăciunii şi al vindecării de boli. Că veneau la el mulţi suferinzi din toate părţile şi cu rugăciunea lui căpătau sănătate şi îşi dobândeau cererea. 

Într-o zi, a venit la el o femeie plângând: 

– Părinte, mi-a plecat nora şi a rămas feciorul cu trei copii. 

– Lasă, mamă, a zis bătrânul, peste trei zile va veni acasă.

Şi cuvântul lui s-a împlinit întocmai. 

Altădată, i-a zis un tânăr: 

– Părinte, m-a lăsat soţia.

Iar bătrânul i-a răspuns: 

– Ioane, întoarce-te înapoi şi ai credinţă că vei găsi soţia acasă, căci Maica Domnului face minuni cu fiecare.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 630-631)