Cuviosul Dosoftei Dascălul, de la Schitul lui Zosima Secu (1582-1606)

Prima aşezare monahală atestată documentar pe valea Secului din ţinutul Neamţ a fost o mică sihăstrie din timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, întemeiată de câţiva călugări pustnici din Mănăstirea Neamţ. Iar cel dintâi ctitor care zideşte aici lăcaş de rugăciune şi chilii, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost vistiernicul Zosin (schimonahul Zosima).

Printre cei dintâi egumeni ai acestui schit retras de lume a fost şi ieroschimonahul Dosoftei, mare dascăl şi povăţuitor de suflete, cu metania din Mănăstirea Neamţ. Timp de 40 de ani, cât a dăinuit Schitul lui Zosima, Cuviosul Dosoftei a stat ca un adevărat stâlp şi părinte duhovnicesc în fruntea obştii sale, formată din peste 50 de sihaştri. El îi învăţa pe toţi frica de Dumnezeu, ascultarea, smerenia şi meşteşugul nevoinţei călugăreşti, căci era iscusit în tâlcuirea Sfintelor Scripturi şi vestit pentru înţelepciunea sa în toată Moldova, până la însuşi domnul ţării. Se spunea despre dânsul că era, de asemenea, bun cunoscător al limbilor greacă şi slavonă şi ştia, ca puţini alţii, dogmele Bisericii Ortodoxe. A întemeiat încă şi şcoală mănăstirească de învăţătură în obştea sa, unde învăţau călugări iubitori de carte. Pentru aceea şi dascăl sau nastavnic era numit de cei din vremea sa.

Unul din cei mai vestiţi ucenici ai egumenului Dosoftei a fost însuşi marele Mitropolit Varlaam Moţoc, care a vieţuit în Schitul lui Zosima mai mult de 25 de ani. Înţelepciunea duhovnicească şi teologică a ucenicului arată măsura nevoinţei şi cunoştinţelor pe care le stăpânea dascălul său.

Cuviosul Dosoftei era încă iscusit povăţuitor şi duhovnic al sihaştrilor care se nevoiau în codrii de pe valea Secului. Totodată, el a ajutat mult la zidirea din nou a ctitoriei lui Nestor Ureche (1602), alături de Schitul lui Zosima, fiind cel dintâi stareţ al Mănăstirii Secu, între anii 1602-1606. Acest egumen face din obştea sa o adevărată lavră, vestită în toată Ţara Moldovei.

La 21 august 1606, Cuviosul Dosoftei Dascălul lasă egumen în locul său pe ieroschimonahul Andrei, unul din fiii săi duhovniceşti, iar el se mută în odihna lui Hristos, plâns de toţi ucenicii şi sihaştrii de pe valea „Pârâului Săc”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 187-188)