Spun ucenicii lui că întotdeauna intra cel dintâi în biserică şi ieşea cel mai de pe urmă. Când intra mergea repede, ca şi cum l-ar fi aşteptat cineva. Iar când ieşea din biserică, mergea încet, având faţa veselă şi luminată.

Mărturisesc, de asemenea, ucenicii lui că părintele Vichentie niciodată nu primea slujbe de la oameni, când săvârşea Sfânta Liturghie, nici nu vorbea cu cineva, ca să poată vorbi numai cu Dumnezeu. Era atât de pătruns de frica lui Dumnezeu şi de bucurie, că întotdeauna vărsa lacrimi când slujea.

Când se apropia miezul nopţii, stareţul bătea regulat în uşa ucenicului şi-i zicea: 

– Scoală, frate Gheorghe, să mergem la biserică, căci este ora douăsprezece.

Apoi cânta o slavă până se deştepta ucenicul şi îndată plecau la Utrenie.

Spunea iarăşi ucenicul că, în fiecare dimineaţă, la ora 5 fix, părintele Vichentie suna clopotul de deşteptare. 

– De ce suni clopotul aşa de dimineaţă, preacuvioase? îl întrebau unii. 

– Ca să se scoale părinţii şi fraţii la rugăciune din timp, să-şi facă pravila şi canonul călugăresc. 

După ce suna clopotul, bătea în uşa ucenicului, zicând: 

– Scoală, frate Gheorghe, la rugăciune! Hai, dragul tatei, să lăudăm pe Domnul. Iată, păsările cântă afară şi ne fac de râs! 

Iar dacă ucenicul se îngreuia de somn, îi zicea: 

– Du-te la fântână şi-mi adă o căldare de apă, că n-am cu ce mă spăla.

După ce-şi termina pravila, părintele Vichentie cânta după obicei o slavă. Apoi îşi lua rasa şi pleca la biserică.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 560)