Participarea lui Dumnezeu la viaţa noastră personală o numim Providenţă. Această Providenţă nu este ca destinul păgân: în momentele cruciale, noi ne hotărâm într-adevăr pentru un curs sau altul al faptelor noastre. Atunci când ne confruntăm cu posibilităţi diferite, alegerea nostră trebuie să fie condiţionată de scopul final pe care îl avem în vedere: Împărăţia Tatălui. Dar mult prea adeseori suntem influenţaţi de alte consideraţii vremelnice şi întoarcem spatele adevăratei căi oferite nouă de Dumnezeu, îndreptându-ne spre piste false care nu ne vor conduce la zorii nădăjduiţi. În orice caz, orice am alege, suferinţa e inevitabilă. Dar atunci când optăm pentru calea lui Dumnezeu, jertfa noastră ne face asemenea lui Hristos. ,,Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!”.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, 2001, p.84)