„Ghetto”-ul limbii române? Am spune, mai curând, concretul trăirii panortodoxiei în Franța

Să fie, oare, o ratare față de românii din Franța faptul că se poate câteodată să slujim aici eminamente în franceză? Nicidecum, în măsura în care, caz cu caz, parohiile răspund pastoral prezenței românilor (dar și a francezilor convertiți) între a face toate slujbele în limba română acolo unde nu sunt prezenți francezi, a sluji în română și franceză acolo unde sunt credincioși și români și francezi, și respectiv a sluji predominant în limba franceză acolo unde compoziția parohiei este eminamente franceză.

Revista Lumea Credinței găzduiește o interpelare recentă, sub semnătura cunoscutului publicist Răzvan Bucuroiu, pe tema participării românești din diaspora la pelerinajul organizat pentru ortodocșii din Occident la cămașa lui Hristos, în Argenteuil. Și nu numai a lor, dovadă fiind prezența domniei sale aici, venind din România. Așteptările sale, eminamente mioritice, și se pare prea puțin inspirate de realitatea concretă pe care o gustăm noi, ortodocșii români, aici, în Franța, a făcut ca întâlnirea domnului Bucuroiu cu slujirea în limba franceză să i se înfățișeze sub spectrul unei manifestări ligvistice pe care nu ezită să o numească (riscând să jignească în acest fel un popor căruia îi datorăm o ospitalitate liturgică în continuitate cu ceea ce strămoșii acestui neam au dus până acum o mie de ani, și anume, aceeași Ortodoxie pe care o mărturisim noi astăzi) o „păsărească de zile mari” care „şi‑a fâlfâit aripile în orizontul amurgit al bisericii din Argenteuil”.

Personal, i-aș propune o altă grilă de lectură. Faptul că s-a putut sluji (fie și într-un interval de timp atât de limitat, dată fiind presiunea numărului de pelerini catolici) o vecernie ortodoxă se datorează inițiativei pan-ortodoxe, adică a tuturor națiunilor care trăiesc Ortodoxia pe pământ francez, cu ajutorul neprețuit al unui părinte francez din jurisdicția noastră, care s-a implicat trup și suflet. Ne-a onorat pe noi, românii ortodocși, încredințarea acestei slujiri Părintelui nostru în Hristos, Mitropolitul Iosif, despre care îl asigur pe autorul articolului că nu numai Adrian Papahagi vorbește cu „entuziam neprefăcut”, ci mulțime de pretutindeni. Înaltpreasfinția Sa a slujit în numele întregii comunități ortodoxe din Franța. Mai este, oare, util să precizăm că limba care îi unește pe toți aceștia este cea franceză?

Mulțumesc domnului Bucuroiu că îmi prilejuiește o mărturie poate mai puțin vizibilă celor din România: spre deosebire de celelalte țări europene, Franța găzduiește un număr consistent de parohii francofone (și un episcop vicar francez, perfect bilingv), care trăiesc fratern în interiorul Mitropoliei noastre realitățile credinței ortodoxe în propria lor limbă (ceea ce nu prea există în alte țări europene, numărul localnicilor trăitori de Ortodoxie fiind nesemnificativ poate și pentru că noi, ortodocșii români, nu am deschis suficient ușa liturgică și sacramentală celor care ne găzduiesc geografic și economic), punte către un viitor în care nădăjduim într-o renaștere în masă a Ortodoxiei în Hexagon. Este răspunsul ca misiune pe care o facem noi, românii, în Occident, în fața secularismului crescut aici și prin lipsa noastră, a ortodocșilor, în ultimul mileniu. Să fie, oare, o ratare față de românii din Franța faptul că se poate câteodată să slujim aici eminamente în franceză? Nicidecum, în măsura în care, caz cu caz, parohiile răspund pastoral prezenței românilor (dar și a francezilor convertiți) între a face toate slujbele în limba română acolo unde nu sunt prezenți francezi, a sluji în română și franceză acolo unde sunt credincioși și români și francezi, și respectiv a sluji predominant în limba franceză acolo unde compoziția parohiei este eminamente franceză.

Problema limbilor a rezolvat-o definitiv momentul Cincizecimii în viața Bisericii, prin unirea credincioșilor într-o singură inimă și prin îmbrăcarea lor cu „putere de Sus”. În orice caz, Cincizecimea repetată neîncetat prin Sfânta Liturghie reactualizează fără încetare, în sânul ortodocșilor din Occident, simțirea apartenenței noastre, dincolo de originea ca neam, la același Trup eclesial. Panortodoxia se trăiește aici concret, fie și prin chipul minunat în care Pronia a făcut să slujim ca români la reînsămânțarea cu Ortodoxie a acestui spațiu geografic în care acum mai bine de o mie de ani simțirea ortodoxă era la ea acasă.

De la același autor

Ultimele din categorie