Grea este durerea bolii, dar atât de dulce-i Raiul!

Pentru o luptă, sunt necesare armele. Pentru un creștin nu există alte arme decât „armele luminii”.

Creștinii călătoresc spre viața veșnică și în tovărășia suferinței. Ar fi imposibil să eliminăm întreaga suferință din viața noastră. Atunci ar trebui să dirijăm lupta împotriva păcatelor noastre, a eșecurilor și a descurajărilor noastre, a revoltei etc.

Acceptarea voluntară a Crucii de către Hristos este cel mai bun exemplu de asumare a suferinţei. A fi creştini înseamnă a ne îmbrăca în Hristos nu doar în viaţa, ci şi în moartea Sa, în ascultare pe Cruce (Romani 6). Acceptarea nu este sinonimă cu resemnarea. A se resemna înseamnă a se apleca în fața unei fatalități, a unei lovituri a sorții, a circumstanțelor adverse. Acceptarea este îndeplinirea unui act de libertate, prin care ne asumăm suferința și o folosim în scopul creșterii credinței noastre, a iubirii și a ascultării. A accepta înseamnă, deci, a obține o victorie. „Primeşte, aşadar, cuvântul meu de mângâiere – scrie Sfântul Vasile cel Mare – ca să nu cazi în suferinţe, ci să dovedeşti că eşti deasupra lor şi că le-ai biruit deja” (Epistole, epistola 101, I, PSB, vol. 12, p. 283). Acceptarea înseamnă a ne învinge pe noi înșine, a ne lua crucea și a merge pe urmele Celui care a acceptat să fie răstignit pe Crucea Sa, dându-ne puterea de a ne-o purta curajoși pe a noastră. Pentru o luptă, sunt necesare armele. Pentru un creștin nu există alte arme decât „armele luminii” (Romani 13, 13), de care vorbește Apostolul Pavel și pe care le recomandă efesenilor să le folosească în „zilele rele” (Efeseni 6, 10-13).

O parte dintre semenii noștri, atunci când sunt atinși de vreo boală, necaz sau supărare, îndată blestemă, deşi durerea şi amarul acela tot îl simt, iar de plata răbdării se lipsesc. De aceea, Părinții sfinți, în scrierile lor, ne îndeamnă să răbdăm și să ne asumăm crucea durerii, ca să ne fie curățitoare de suflet și mântuitoare. Pe cel ce suferă cu răbdare, Dumnezeu îl mângâie și-i pare ușoară durerea, însă cel ce nu o primește, în încruntarea și nerăbdarea lui își sporește chinul și suferința, lipsindu-se atât de ușurarea durerii, cât și de purificarea sufletească adusă de aceasta celui răbdător. Cei care se revoltă nu cunosc pedagogia și lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu, căci atunci când Dumnezeu va dori ca omul să treacă prin boli și suferințe, tot El îi va dărui și puterea răbdării. În general, Părinții fericesc pe acel care întotdeauna este pregătit pentru primirea celor ce i se trimit de la Dumnezeu, căci în toate este sprijinit de El. În Spiritualitatea Ortodoxă se vorbește și despre o deprindere, numită „răbdare în dureri”, de care cel ce e prins nu se va mai teme sau nu va mai fugi de durere niciodată. Sufletele mucenicilor, stăpânite de această pururea lăudată virtute, au răbdat cu uşurinţă chinurile (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, cuv. 26, I, 49).

În scrierile patristice i se lansează celui bolnav diverse exortații pentru a se „lupta” ca să-și câștige mulțumirea „în toate”, căci atunci puterea Celui Prea Înalt îl va umbri (Luca 1, 11) și va afla odihna sufletului. Bolnavul care a deslușit măcar în parte sensul pozitiv al suferinței, căruia i s-a dat ca să-și ridice firea din păcat și din patimi, în durere mulțumește astfel lui Dumnezeu pentru că l-a iubit și l-a miluit prin sfânta Lui pedagogie. Mulțumirea este prin ea însăși aducătoare de bucurie. În Pateric ni se istorisește cum un părinte rus, pe nume Tihon, îmbunătățit duhovnicește fiind, era convins că durerile și necazurile curăță și lustruiesc omul, și că nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus. El susținea pe bună dreptate „că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi» valorează o sută de drahme (moneda grecească, înainte de trecerea Greciei la moneda euro – n.n.), dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie. Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că de multe ori oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferință, Îl slăvește pe Dumnezeu, este o nevoință” (Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, p. 184-185).

Panayotis Sotirios, un jurnalist și scriitor din Grecia, ne aduce un alt cuvânt de mângâiere pentru cei bolnavi, greu încercați de cumplitele dureri ale bolii, menționând cuvintele de întărire duhovnicească ale unui părinte: „Fiul meu, atunci când oftezi, să zici «Slavă Ție, Doamne», ca să înăbuși cârtirea care însoțește oftatul”.

Aceasta este înțelepciunea. Dar e și foarte greu de îndeplinit. Atunci când te doare, strigi și oftezi, dar să îți amintești cuvintele pe care le-au rostit Sfinții 40 de Mucenici: „Grea este iarna, dar atât de dulce Raiul” (Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, p. 93).

De la același autor

Ultimele din categorie