„Între moarte și lumină – o, Românie, alege!”

Se știe din documentele vremii că n-au lipsit potrivnicii acestui act: cei care își vedeau amenințate privilegiile, cei ce nu-și puteau stăpâni orgoliile, setea de stăpânire ori putere. În pofida lor, voința majorității poporului s-a împlinit. Românii s-au unit, spun unii, căci le-au permis-o condițiile externe. O fi și așa, nu tăgăduiesc, dar în primul rând unitatea credinței i-a făcut să-și dorească unitatea statală. Înfăptuirea celei din urmă s-a datorat, cu precădere, încrederii nestrămutate în puterea și mila lui Dumnezeu.

După multe secole de obidă, înstrăinare și însingurare, când neamul nostru era necăjit și oropsit, sfârtecat și împrăștiat sub stăpâniri străine, iată a ajuns la ziua răscumpărării, unindu-se și  pornind, apoi, pe căile viitorimii, pentru a-și împlini destinul hotărnicit de Dumnezeu.  

Actul unirii de la 1859 a fost unul providențial, rânduit de Dumnezeu la capătul unei dramatice epopei  întinse pe atâtea amar de veleaturi în care idealul sfânt al unității a rămas, cred, cea mai arzătoare dorință a fraților de-un neam și-o credință din vechile teritorii dacice. Unii erau sub stăpânire turcească, împilați și secătuiți de liota de slujbași ai unui neam străin; alții erau îngenuncheați sub neagra domnie a austro-ungarilor, iar alții înjunghiați zilnic de muscali. De aceea, Unirea Principatelor reprezintă un moment de referință din zbuciumata istorie a neamului românesc, care a luptat dintotdeauna pentru  unitate și demnitate – și iată că Dumnezeu, în a Sa milostivire, a rânduit și ziua izbăvirii, un pas hotărâtor către Unirea cea Mare.  

Mânați de profunda simțire națională, românii din cele trei provincii românești au simțit dintotdeauna că au aceeași sorginte. Asta l-a determinat pe Slăvitul Ștefan al Moldovei să spună lumii apusene că țara lui este „o altă Valahie”. Fără tăgadă că aceeași conștiință l-a îndemnat pe Mihai Vodă Viteazul să unească, ce-i drept pentru scurtă vreme, cele trei provincii românești sub a sa domnie. Nici Biserica noastră strămoșească nu a stat indiferentă la drama românilor siliți de vicisitudinile istorice ori de interesele meschine ale marilor puteri ce-i împresurară să trăiască divizați. Da, ea, „maica spirituală a poporului român” și-a asumat acest rol însemnat, cultivând conștiința națională prin credință, prin viață liturgică și, nu în ultimul rând, prin tipărituri. Și tot Biserica s-a implicat activ în înfăptuirea unirii de la 1859. Statisticile sunt grăitoare în acest sens: în jur de 3000 de preoți, călugări, ierarhi, profesori de teologie, studenți ori seminariști au trudit pentru triumful visului de secole al nației române. Preoți din orașe și sate, din vetustele cenobii s-au rugat stăruitor pentru unitatea  politică a românilor, îndemnând poporul să lupte pentru acest sfânt deziderat. Numai de aici , de la Neamț, vreo 40 de călugări în frunte cu starețul lor, marele patriot Dionisie Romano, alături de profesorii și elevii seminarului nemțean au trimis acte de adeziune către comitetul unionist din capitala Moldovei, în care-și exprimau expresa dorință ca Moldova și Țara Românească să fie una. Iată câteva crâmpeie dintr-un astfel de document: „Unirea și frăția sunt voința lui Dumnezeu, piatra temeliei Bisericii lui Hristos; prin această sfântă legătură, omenirea sporește în tărie, credință  și avere; unirea dorințelor și a intereselor aduce între oameni apropiere și iubire; unirea brațelor măresc averile  popoarelor și asigură apărarea lor; unirea statelor mici opresc călcarea lor de cele mari. Cât de firească și neapărată este Unirea între frați de același sânge și nume, de aceleași obiceiuri și limbă, de același trecut și viitor precum sunt românii din Moldova și cei din Valahia”.

Vedem, așadar, că slujitorii sfintelor altare justificau dorința de unire nu doar pe considerente politice, militare sau economico-sociale, ci și pe cele religioase, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos: „Mă rog ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie Una întru Noi, aşa încât lumea (văzându-i una) să creadă precum că Tu M-ai trimis. (Ioan 17, 21). Iată cum Biserica noastră ortodoxă a constituit acea „vatră” care a încălzit trupul și sufletul neamului nostru românesc, ajutându-l să răzbească în vremuri tulburi către Lumină.

Se știe din documentele vremii că n-au lipsit potrivnicii acestui act: cei care își vedeau amenințate privilegiile, cei ce nu-și puteau stăpâni orgoliile, setea de stăpânire ori putere. În pofida lor, voința majorității poporului s-a împlinit. Românii s-au unit, spun unii, căci le-au permis-o condițiile externe. O fi și așa, nu tăgăduiesc, dar în primul rând unitatea credinței i-a făcut să-și dorească unitatea statală. Înfăptuirea celei din urmă s-a datorat, cu precădere, încrederii nestrămutate în puterea și mila lui Dumnezeu.

Așadar, sărbătorind astăzi triumful măreţului vis de secole al românilor, să nu uităm de dragostea, râvna, jertfa și lucrarea bravilor noștri înaintași care și-au închinat viața înfăptuirii unității neamului nostru. Să ne apărăm, precum ei odinioară, identitatea, valorile spirituale și culturale ale poporului din care am răsărit, căci fără acestea ne aflăm în declin. Măcinați de ură și răzbunare, de indiferentism religios, de lupte fratricide pentru putere, uitându-ne credința strămoșească și istoria, ne stingem. Amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri va rămâne cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii. Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim devotați idealurilor sfinte ale vrednicilor noștri înaintași, iubindu-ne mai mult Sfânta noastră Ortodoxie și Biserica noastră străbună, neamul românesc, jertfindu-ne, fiecare după puterile lui, pentru a sa propășire.

Parafrazându-l pe arhimandritul Neofit Scriban, care într-o înflăcărată predică în favoarea unirii Moldovei cu Țara Românească, încheia apoteotic: „Între moarte și lumină, o, Moldovo, alege!”, aș spune astăzi: Între moarte și lumină – o, Românie, alege!

De la același autor

Ultimele din categorie