Amintindu-ne de toți cei din veac adormiți  din neamul nostru și făcându-le pomenire ne arătăm, de fapt, iubirea către Dumnezeu, manifestată prin neuitarea și dragostea față de cei plecaţi dintre noi. Săvârșind parastasul lor, concomitent facem și pentru noi o faptă bună: cugetăm mai stăruitor la moarte, socotită de Sfinții Părinți drept „cea mai înaltă filozofie a vieții”.

Ne vine greu să acceptăm că petrecerea noastră pământească se va sfârși. Ba chiar unii semeni, atunci când, pe căi mai mult sau mai puțin cinstite, își „măresc hambarele”, îşi imaginează viața de huzur pe care o vor duce, ajungând să se creadă nemuritori. Dar moartea, cu arhicunoscuta-i rapacitate, seceră fără a privi la câte bunuri a capitalizat noul client, ce ranguri deține ori cât de puternic s-a ancorat în această lume marcată de suferință. Că ne place sau nu, moartea rămâne o realitate; de vom gândi la ea mai des, ne vom izbăvi de pieirea cea veșnică, infinit mai înspăimântătoare decât cea biologică. În lumea de astăzi, însă, entuziasmată de plăcerile și bucuriile înșelătoare, îndemnul de a medita la plecarea pe celălalt tărâm pare ciudat: de ce mi-aș bate capul cu sfârșitul meu, acel înfricoșat pas între timp și veșnicie, indispunându-mă? Mai bine mănânc, beau și mă veselesc, ghidându-mă după cunoscutul precept hedonist „trăiește-ți clipa”, gândesc unii. Tocmai de aceea astfel de soroace, prilejuindu-ne întâlnirea în duh cu cei ce au fost ca noi – iar noi fi-vom ca ei – ne aduc un mare bine, trezindu-ne din mirajul înșelatei păreri că pe noi nu ne va mușca fiorul morții. La urma urmei, nu este așa de greu să mori! Mai greu și înfricoșat, ne spun Părinții Bisericii, este ceea ce urmează: judecata particulară, când Nemitarnicul Judecător va hotărnici, în funcție de cum ne-am petrecut aici viața, locul nostru de vremelnică așteptare a Parusiei: în lumina și iubirea Preasfintei Treimi ori în întunericul „cel mai dinafară”.

Ce paradox! Dorinţa dintotdeauna a oamenilor – de a nu muri – a zămislit, în multe creații populare, eroi nemuritori. Eminescu spunea despre aceștia că „vremea nu-i vremuiește”. Totuși, în cunoscuta scriere a lui Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, eroul Făt-Frumos, deși gustă din Veșnicie, păşeşte în Valea Plângerii și o pierde, supunându-se condiției perene a firii umane. Poate fi acest june chipul lui Adam, care a gustat din viața fără de moarte, dar păcatul l-a împins în trista stare de a-i fi dor de teluric, dor de stingere.           

Aceste îndelung așteptate întâlniri cu cei plecați în cealaltă lume, la români, cu precădere, se arată însoțite de numeroase rânduieli, împlinite de bătrânii noştri cu toată acribia. Este ca un drum inițiatic, în care ne întâlnim cu ei. Valea Plângerii din poveste se transformă în drumul regăsirii. Cine dintre noi nu a întâlnit, pe calea bisericilor ori mănăstirilor, sfioase bătrâne, frumos gătite, unele chiar în straie populare, purtând coșuri ce icneau de povara îmbietoarelor bucate: colaci, colivă, cozonac, plăcinte și o garafă de vin curat așezată lângă ele? Unii, mai sceptici, îndeosebi tinerii dornici de a cunoaște sau descoperi din tainele Ortodoxiei, se întreabă la astfel de priveliști: „De ce atâta zdroabă? Meniul morților se compune oare din colivă, colaci și vin? La ce bun să duc atâtea bucate la biserică dacă, foarte bine, le-aș putea împărți nevoiașilor acasă ori pe stradă?”. Deşi par legitime, respectivele nedumeriri pot fi risipite cunoscând simbolismul frumoaselor tradiții provenite din vârstnice vremi.

Există o sumedenie de scrieri ce ne lămuresc în această privință, de aceea nu voi relua aici imperioasele noțiuni. Dar cade-se a evidenția o altă binefacere a pomenirii de obște a celor din veac repausați: ostoirea dorului de ei. Oricât de tari am sta în convingerea că ne vom reîntâlni, oricât de mult am fi încredințați că moartea nu înseamnă o dispariție, o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii, ci mutarea într-un alt plan de existență, totuși simțim că uneori dorul ne copleșește, ne biruie firea. În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reuşim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alţii nu vor izbuti nicicând să-l umple. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.

Rugăciunile și pomenirile de obște reușesc, prin mila Cerului, să ne readucă în comuniune cu cei dragi, să ne facă să trăim viața ca o nesfârșită junețe duhovnicească, un fel de tinerețe a curățeniei și virtuților fără bătrânețea neputințelor și păcatelor, o viață în iubire față de Dumnezeu și semeni, pe care nici moartea, oricât de înfricoșătoare s-ar arăta, nu o poate birui. Chiar dacă trupurile, gârbovite de vreme, se reîntorc în pământul din care au fost luate, la obșteasca înviere, după cuvintele prorocului Iezechiel, Domnul Dumnezeu va porunci acestora: „Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul” (Iezechiel 34, 5-6) căci spune Mântuitorul nostru: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan, 11, 25).

Cu această necurmată nădejde să înălțăm stăruitoare rugăciuni către Hristos, Cel ce a biruit moartea prin Cruce și Înviere, să așeze sufletele celor din veac repausați ai noștri întru lumina și iubirea Sa.