Sadoveanu, peregrin prin mănăstirile moldave

 

Mihail Sadoveanu a fost crescut cu nesfârşită afecţiune de jertfelnica sa mamă, care i-a sădit în suflet nenumărate deprinderi frumoase. Între acestea, de departe s-a evidenţiat dragostea pentru natură, drumeţii, ba chiar pentru pelerinaje. Cu ea de mână, a participat la numeroase hramuri nemţene, neuitându-le niciodată. La vârsta maturităţii a reînnodat tradiţia, devenind un pelerin atent în căutarea unor clipe unice: a călătorit nu doar fiziceşte prin vetustele chinovii nemţene, ci şi spiritual, prin istoria de multe veleaturi a lor.

În calendarul literar al culturii române, data de 5 noiembrie este rezervată prozatorului Mihail Sadoveanu. Într-o astfel de zi de început de Brumar, anul 1880, în vatra Paşcani, sfioasa Profira Ursachi, fiică a unei familii de răzeşi din Verşeni - Mirosloveşti, judeţul Iaşi, aducea pe lume pe cel ce avea să devină un remarcabil scriitor al literaturii române. Având o copilărie înlăcrimată, marcată oarecum de condiţia grea a mamei, dar şi de comportamentul glacial al tatălui, boierul Alexandru Sadoveanu din Paşcani, care nici măcar nu a voit să-l recunoască la naştere ca pe propriul copil, Mihail a fost crescut cu nesfârşită afecţiune de jertfelnica sa mamă, care i-a sădit în suflet nenumărate deprinderi frumoase. Între acestea, de departe s-a evidenţiat dragostea pentru natură, drumeţii, ba chiar pentru pelerinaje. Cu ea de mână, a participat la numeroase hramuri nemţene, neuitându-le niciodată. La vârsta maturităţii a reînnodat tradiţia, devenind un pelerin atent în căutarea unor clipe unice: a călătorit nu doar fiziceşte prin vetustele chinovii nemţene, ci şi spiritual, prin istoria de multe veleaturi a lor. Acestei deprinderi, cultivată de Sadoveanu toată viaţa, aş vrea să vă fac părtaşi prin rândurile ce urmează.

Pentru cei ce poate vor găsi de prisos gândurile mele, voiesc să precizez că eu nu i le-am dedicat omului politic, nici marelui maestru masonic, ci scriitorului Sadoveanu. Lui îi port recunoştinţă, deoarece a aşternut în paginile cărţilor sale, cu nespusă sensibilitate, atâta frumuseţe, atâtea doruri şi idealuri ale strămoşilor noştri, atâtea şi atâtea valori perene ale neamului românesc. Adaug, de asemenea, afirmaţiile criticului literar şi academicianului Eugen Simion; cu ocazia înmânării titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău, a spus printre altele: „ce fel de conştiinţă am eu de critic literar când văd că Sadoveanu, de pildă, este scos din manuale şi marginalizat şi nimeni nu mai vrea să mai vorbească de el? Fraţilor, Sadoveanu este uriaş, este un continent, un mare prozator creator de limbă. Sadoveanu este în proza noastră ceea ce este Iorga în istorie”.

Revenind la pelerinajele romancierului prin vetrele noastre monahale, m-am oprit, dintru început, la câteva impresii despre Mănăstirea Secu: „Mănăstirea Secu stă singuratică într-o scobitură a muntelui, între codri uriaşi. Un pârâu limpede curge pe acolo şi albia îngustă într-o parte se înalţă drept, pe lângă mănăstire, se ridică într-o coamă repede. Singură, împresurată de ziduri de cetate, stă vechea ctitorie a lui Nestor Ureche, într-o linişte desăvârşită”. A ajuns şi la Râşca Sadoveanu: „…după ce trecurăm şi apa Râştei, deodată mănăstirea izvorî neagră, ca din pământ, cu turnurile neclintite pe cer, între valurile încremenite de verdeaţă, bogate, nedesluşite prin întunecime”. Tot din zona Sucevei l-a impresionat şi chinovia Slatina: „în depărtare, albastră, se înalţă în cer închizând zarea, o bâtcă bătrână, sub care, pe negrul brazilor, se desluşeşte cetăţuia Slatinei, cu ziduri mari, cu turnuri felurite, scânteietoare. E o cetate veche şi bogată, ferită de drumul năvălirilor. A zidit-o cruntul Alexandru Lăpuşneanu. A ridicat ziduri tari, mănăstire mare, paraclise, curţi domneşti. Marca zâmbrului a rămas săpată-n piatră, înnegrită, într-o umbră de tristeţe parcă. În biserica veche şi frumoasă a rămas însuşi voivodul, - pulbere iertată, în mormânt de cremene”.

Revenind mai aproape, Sadoveanu a străbătut cu piciorul drumeagurile către cunoscutele chinovii nemţene, lăsându-ne mărturii remarcabile. Cine nu ţine minte descrierea hramului de la Mănăstirea Neamţ din debutul romanului Fraţii Jderi? Cu siguranţă scriitorul a participat la multe alte asemenea manifestări de credinţă şi bucurie din marea lavră nemţeană. Şi Agapia l-a emoţionat în chip deosebit pe literat: „Brădet înalt, în ziduri negre, înconjoară Mănăstirea Agapia, iar puternicul miros al răşinei brazilor deodată ne împresoară, ne intră în suflet. Câteva chilii, multe răzoare de flori, linişte. Din arhondaric – o căsuţă la marginea drumului, care slujeşte la primirea străinilor, până ce se vor isprăvi clădirile cele nouă – privim pe valea îngustă, privim la pădurile adânci, de un albastru întunecos, care îmbracă munţii ce cresc în văzduh, drept de lângă mănăstire, mărginind ca nişte maluri bogate lacul limpede al cerului”. De la Agapia, pelerinul a plecat spre cealaltă chinovie de maici: „printr-un ochiu de poiană, zărim turnurile Varaticului. Dispar multă vreme, pe urmă iar le zărim. Coborâm, apoi prin albie de pârâu, cu pas încet pătrundem în sat şi dintr-odată sânt izbit de marea tăcere a uliţei, de marea curăţenie a caselor cu cerdacuri înalte, vopsite vânăt deschis. Ca şi la Agapia, biserica cu rândul de chilii din jur s-au clădit din nou, acum de curând, în urma incendiilor care au fost”. Nu doar marile obşti l-au fascinat pe neobositul peregrin. Iată cum a descoperit Schitul Icoana al Mănăstirii Neamţ, prin anul 1950: „într-o poieniţă grămădită din toate părţile de pădurea de brad am găsit Schitul Icoana. Sui trepte îngrămădite şi se sprijini cu mâna de un parmalâc şubred aşezat pe ţăruşi. Din râpă se înălţa clopotniţa şi de la ea până la aşezarea schivnicului era aruncat pod. În dreapta, la marginea prăpastiei, se arăta bisericuţa. Avea turnuleţ şi alcătuire după toată rânduiala; cărţile, icoanele, zugrăvelile, candelele, sfeşnicele şi stranele, fără de care nu se poate credinţă şi lege.

Tihna Schitului Vovidenia i-a oferit scriitorului clipe de reculegere şi reîmpăcare cu Biserica strămoşilor. De aceea l-a zugrăvit în cuvinte de neuitat: „Nu departe de ctitoria veche, după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă, aproape de un iaz, schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi, mai liniştite şi mai vechi decât cele din mănăstirea mare. Biserica cu cinci turnuri, când îşi trimite glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape. Cântă toaca la Vovidenie… în trei soroace. Pentru singurătăţi, pentru monahi, pentru ciobanii de la stâni, pentru păduri şi fiare şi mai ales pentru sine”.

Nu am epuizat tema. Există numeroase alte chinovii cărora Sadoveanu le-a dedicat rânduri memorabile. Nădăjduiesc, însă, că spicuirile din prezentul material vă vor îndemna să luaţi unul din cele peste 104 volume scrise de Sadoveanu, ca să descoperiţi ori să redescoperiţi pagini impresionante.

Citește alte articole despre: hram, biserică, scriitor, pelerin, schit, Mihail Sadoveanu, manastire

De la același autor

Ultimele din categorie