„Săvărșitu-s-a!”

 

Din negura vremurilor, ajunge până la noi, astăzi, strigătul plin de durere al Domnului: „Săvărșitu-s-a!”. Îl auzim prin sfintele Evanghelii și cântările de la deniile săptămânii Sfintelor Pătimiri. Cu toate că ne emoționează sau, mai bine spus, încă ne mai emoționează, nu ne-am trezit suficient din bezna păcatului, ca să împiedicăm această dramă. An de an, Mântuitorul este trădat, vândut și osândit de păcatele omenirii, de scăderile fiecăruia dintre noi. Însă, prin nespusele Sale chinuri, răstignirea pe Cruce, îngroparea de trei zile, El ne învață ce înseamnă iubirea, sacrificiul și nemurirea.

Hristos vine din nou spre Sfintele Pătimiri! Păcatele noastre Îi vor pune iarăși cununi de spini; nesăbuirea oamenilor Îl va adăpa cu oțet și fiere; indiferența și vanitatea lumii Îl vor dezbrăca de haine, lăsându-L gol și înfrigurat; răutatea din noi Îi va vărsa sângele; orbirea duhovnicească și reaua credință Îl vor țintui pe Cruce. Ne întristăm, ba chiar plângem retrăind cu Domnul toate aceste înfricoșate fapte. Însă, oricât ar părea de paradoxal, parcurgând zbuciumatele zile ale Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru, undeva acolo în ființa noastră, ar trebui să ne și bucurăm. Să plângem moartea Domnului, dar să ne veselim duhovnicește, căci moartea Răscumpărătorului poartă în ea nemurirea noastră.

Cu toate acestea, retrăim chinuitoarea întrebare: de ce, totuși, a trebuit să moară pe Cruce El, Creatorul Cerului și al Pământului? De ce a sfârșit pe cel mai îngrozitor obiect de tortură din acea vreme? Nu vom putea înțelege fără a ne reaminti că Dumnezeu a făcut lumea din iubire, ca să ne împărtășim din a Sa negrăită bunătate și dragoste. După căderea omului în păcat, tot din iubire ne-a făgăduit un Răscumpărător, chiar pe Fiul Său, Cel Unul Născut, Care numai prin propria-I jertfă ne putea readuce la Tatăl. Iată de ce putem afirma că Dumnezeu Își manifestă iubirea cu maximă deplinătate. Nu se cădea oare să-și trăiască și suferința tot așa, în desăvârșită intensitate? A suferit, pentru ca noi să fim tămăduiți; S-a lăsat legat, ca să ne descătușeze pe noi; a primit scuipări în obraz, spre a ne înnobila cu cinste; S-a lăsat țintuit pe Cruce, ca să ne elibereze din iadul păcatului. Ce ușor I-ar fi venit să Se eschiveze de la toate acestea, dar n-a făcut-o! Cu o demnitate nepământeană, cu o atotcuprinzătoare iubire, le-a răbdat pe toate, refuzând orice artificiu care i-ar fi ușurat cumva drumul Calvarului. Să ne amintim doar de vinul amestecat cu fiere ce I s-a dat să guste, pe când Se afla pe Cruce. În fapt, respectiva băutură avea rolul unui anestezic menit să atenueze chinurile răstignitului. Refuzând-o, Domnul a trăit, spuneam, pe deplin suferința, devenind „bărbat al durerilor”, Împărat al slavei umilit de robii Săi. Pe toate le-a suportat cu o iubire îndurerată pentru ca omul, din condamnat la moarte şi întuneric, să devină fiu al Luminii şi al Învierii.

De-a lungul său, existența umană poate fi presărată cu nenumărate și mari suferințe. Unele pot apărea din pricina păcatului, a indiferenței ori a necredinței: bunăoară, cele pricinuite trupului și sufletului de narcotice. Altele, dimpotrivă, se nasc din dragoste. Când o mamă își vede copilul cuprins de flăcări și se aruncă după el, arsurile căpătate poartă pecetea iubirii. Însă între cele două tipuri de suferință există o deosebire: suferința păcatului nu poate fi răscumpărată decât printr-o altă suferință – cea a iubirii. Când aceasta este asumată benevol, ea devine jertfă. Vasăzică toate cele îndurate de Domnul: scuipările, batjocoririle, biciuirea, cununa de spini, calvarul Golgotei, răstignirea și moartea pe Cruce, toate împreună alcătuiesc jertfa răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, prin care noi, oamenii, ne-am reîmpăcat cu Cerescul Tată.

Revenind la întrebarea anterioară, țintuirea Domnului pe Cruce nu avea ca scop doar umilirea deplină a Marelui Răstignit, ci ascundea un plan mult mai perfid: dușmanii Domnului voiau să pironească pe lemn și bunătatea lui Hristos îndreptată către oameni. Au răstignit Trupul Domnului, urmărind totodată să țintuiască lucrarea Sa mântuitoare; crucificându-I Trupul, urmăreau să-I anihileze și iubirea față de lume.

Deși nimic din cele ce aveau să se întâmple nu I-au rămas străine, conștient, Fiul lui Dumnezeu a pășit spre mântuitoarea Sa Patimă, acceptând răstignirea. De acolo, de pe înălțimile Crucii, Hristos, sleit de puteri, îndurerat și părăsit, a strigat cu glas sfâșietor: „Săvârșitu-s-a!”, apoi Şi-a dat duhul.

Din negura vremurilor, ajunge până la noi, astăzi, strigătul plin de durere al Domnului! Îl auzim prin sfintele Evanghelii și cântările de la deniile săptămânii Sfintelor Pătimiri. Cu toate că ne emoționează, sau mai bine spus, încă ne mai emoționează, nu ne-am trezit suficient din bezna păcatului ca să împiedicăm această dramă. An de an, Mântuitorul este trădat, vândut și osândit de păcatele omenirii. Însă, prin nespusele Sale chinuri, răstignirea pe Cruce, îngroparea de trei zile, El ne învață ce înseamnă iubirea, sacrificiul și nemurirea, punând înaintea ochilor minții noastre adâncurile fragilei viețuiri pământești, marcată de dureri și moarte, pentru ca, apoi, să ne arate viața veșnică și atotputernicia Sa dumnezeiască. Acum ni se înfățișează ca om, urmând ca, odată cu slăvita-I Înviere, să-L preamărim ca Dumnezeu, Stăpân al vieții.

De la același autor

Ultimele din categorie