Un decalog pentru cei ce se spovedesc

Cu siguranţă, se mai pot adăuga şi alte îndemnuri de folos pe tema aceasta. Dar de am încerca să le punem în aplicare pe cele zece am putea avea, cu adevărat, încredinţarea că ne-am străduit a ne spovedi curat.

Am publicat, la un moment dat – şi se află pe internet – un text intitulat „Decalogul duhovnicului”. Am sperat ca, într-un articol sintetic, să pot da o mână de ajutor mai ales preoţilor tineri, care au primit de puţin timp hirotesia duhovniciei. Dar nu numai preoţii deprind, cu har de Sus, meşteşugul duhovniciei, ci şi credincioşii sunt chemaţi a  învăţa cum anume să se raporteze la Taina Spovedaniei. De aceea, una dintre ucenice, pe nume Mădălina, mi-a propus un ghid tot în zece puncte, menit să vină în sprijinul celor ce ajung la scaunul de spovedanie. Iată cum sună sfaturile unei persoane care s-a spovedit, în anumite perioade, chiar şi săptămânal:

1) Rugaţi-vă, înainte de spovedanie, pentru adunarea minţii şi aducerea aminte a tuturor păcatelor. 2) Aveţi în gând că păcatul este moarte, iar Hristos este Viaţa. 3) Aveţi conştiinţa neputinţei de a nu păcătui („nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”, cum zice Sfântul Apostol Pavel – Romani, 7, 19), iar în inimă dorinţă de îndreptare. 4) Spuneţi-vă păcatele proprii, nu pe ale altora. 5) Spuneţi-vă păcatele cu onestitate şi curaj, nu vă ascundeţi. 6) Vorbiţi cât mai puţin, fiţi concişi, clari şi la obiect. Amintiţi-vă că mai sunt şi alţii care aşteaptă să se spovedească. 7) Daţi explicaţii numai dacă duhovnicul le cere, nu intraţi în detalii fără rost. 8) Nu împovăraţi pe părintele duhovnic cu rolurile de psiholog, tată şi altele; el este doar cel care ne ghidează către Domnul Iisus Hristos, singurul Om Care, fiind şi Dumnezeu, ne poate împlini toate nevoile şi vindeca toate rănile. 9) După ce aţi spus toate păcatele, fiţi atenţi la sfatul duhovnicului, prin gura căruia vorbeşte Dumnezeu; nu îl întrerupeţi şi nu vă gândiţi în altă parte. 10) Nu uitaţi că spovedania este o Taină şi nu dezvăluiţi nimănui cuvântul de la Dumnezeu primit (aşa cum nici duhovnicul nu se cuvine să dezvăluie ceva). Nici măcar celor apropiaţi să nu le destăinuiţi sfaturile primite, ca nu cumva vrăjmaşul să le afle (cele ce se vorbesc la spovedanie diavolul nu le poate auzi).

Cu siguranţă, se mai pot adăuga şi alte îndemnuri de folos pe tema aceasta. Dar de am încerca să le punem în aplicare pe cele zece de mai sus, am putea avea, cu adevărat, încredinţarea că ne-am străduit a ne spovedi curat.

Apropo de rolul de tată, psiholog (chiar de soţ!) pe care unii/ unele îl proiectează asupra duhovnicului... Sigur că un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaţiona părinteşte, chiar de a avea „inimă de mamă”, cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul. El trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei omului de azi, să ofere îndrumare în toate cele ce ţin strict de viaţa duhovnicească, dar şi în alte aspecte care au legătură cu viaţa credinciosului. Dar el nu poate fi în locul soţului care nu ne iubeşte, nu poate înlocui prietenul care ne-a trădat, nu ia locul tatălui care ne-a lipsit în copilărie. Dacă ne raportăm aşa la duhovnic, nu numai că ne păgubim sufleteşte şi cultivăm un mod nesănătos de a interacţiona cu el, dar îl şi ispitim şi îl împovărăm. Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. Este, dacă vreţi, interfaţa noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaştem şi de Care ne apropiem inclusiv prin ucenicie (fără a neglija, evident, relaţia personală cu El, în taina rugăciunii, mai ales). Dacă un ucenic se ataşează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Domnul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar o relaţie pur umană, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

O altă precizare importantă, cred, e că psihologia nu intră în conflict cu duhovnicia – atâta vreme cât îşi respectă locul firesc. Eu văd adesea efectele benefice asupra celor care, atunci când este nevoie, urmează o formă de terapie, convenţională sau nu. Dar nici psihologul, nici psihiatrul şi nici un fel de terapeut nu aduce vindecarea, ci doar tratează pe măsura competenţei sale. Adevăratul Vindecător este doar Mântuitorul Hristos, iar cu El ne întâlnim şi Îl primim spre tămăduire, deplin şi real, în Sfintele Taine. 

De la același autor

Ultimele din categorie