Decalogul duhovnicului

A ţine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cît mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cît mai des şi cît mai conştient la Taina Spovedaniei nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvîrşirii.

Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrări ale unui preot, constituind şi o responsabilitate uriaşă, dar şi cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om. Părintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit şi care era la dispoziţia ucenicilor zi şi noapte, indiferent de oră, avea, în afara momentelor în care spovedea sau se ruga, obiceiul, după cum însuşi mărturisea, „să-şi spovedească grădina”. Se apleca atent la fiecare plantă şi căuta să înlăture buruienile care o sufocau şi să-i ofere elementele şi cadrul ce înlesneau cea mai bună creştere a lor. Lărgind puţin imaginea duhovnicului-grădinar, putem spune şi despre duhovnicie că e un soi de grădinărit extrem de atent şi de aplicat asupra fiecărui suflet în parte (după cum, despre rugăciune se spune că e plugăria sufletului). Rămânând în sfera pământului care trebuie lucrat (căci şi omul este pământ şi în pământ se va întoarce - cf. Facere 3, 19), şi constatând că, dincolo de dichiseala grădinăritului, există şi o manieră de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, şi suprafeţe mari de teren, putem identifica, prin analogie, două modalităţi prin care preotul lucrează „ogorul Domnului”: una în care se lucrează cu mulţimea credincioşilor, cu o comunitate în ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) şi o alta, cu un specific aparte, în care se apleacă, de la înălţimea fragilă a scaunului de spovedanie, asupra fiecărei persoane în parte.

Din păcate, trebuie să constatăm că dacă prima lucrare, care se resfrânge asupra întregii comunităţi parohiale (sau măcar asupra celor ce frecventează biserica) se bucură de o atenţie constantă din partea păstorilor duhovniceşti, cea de a doua, este viciată, nu rareori, de un tratament expeditiv şi formal. Drept dovadă este de ajuns să evocăm o tristă realitate: în multe parohii se constată inexistenţa unui program de spovedanie permanent (mizându-se pe faptul că omul, dacă chiar are o problemă, solicită acest lucru fără a fi îndemnat de un orar afişat pe toată perioada anului liturgic), cumulată (sau nu) cu o abordare de tipul „toţi pe bandă rulantă” a celor care, în cele patru posturi de peste an, dar mai ales în Postul Mare, îngenunchează sub epitrahil şi îşi mărturisesc grăbiţi păcatele (aflaţi şi sub presiunea mulţimii care aşteaptă în spatele lor).

O revitalizarea a vieţii duhovniceşti într-o parohie nu se poate împlini fără a avea o relaţie personală şi constantă, cu fiecare credincios în parte, duhovnicia solicitând, poate mai mult ca oricare altă lucrare, o implicare „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4,2) din partea preotului. Să nu uităm că, la scaunul de spovedanie, credinciosul se întâlnește cu Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care îl ascultă pe penitent şi îi vorbeşte prin intermediul duhovnicului. A ţine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cât mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cât mai des şi cât mai conştient la taina spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvârșirii. Mai ales că spovedania este şi taina rânduită înainte de momentele în care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenită, de Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului, fără de care nimeni nu poate gusta viaţa veşnică.

Scaunul de spovedanie - cel mai familiar loc?

În acest context, este binevenită orice acţiune menită să ajute preotul a-şi ierarhiza corect priorităţile într-o parohie, căci se întâmplă ca, sub presiune multiplelor (şi necesarelor) sarcini pe care le are de îndeplinit, mai ales dacă veghează şi un şantier de construcţie, reparare sau pictare a unui lăcaş de cult, să nu se mai concentreze suficient asupra lucrărilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sunt, de fapt, adevăratele priorităţi. O astfel de acţiune este cea desfăşurată în aceste zile la Mănăstirea Miclăuşeni, care găzduieşte un grup de preoţi recent hirotoniţi şi de teologi care urmează a fi hirotoniţi, şi cărora le este mijlocită întâlnirea cu o serie de conferenţiari dispuşi să le împărtăşească din experienţa lor în relaţie cu cel mai delicat lucru de faţa pământului: sufletul unui om. Fiindcă la ora la care sunt publicate aceste rânduri, voi fi prezent în faţa acestor tineri, prezentându-le o serie de repere care mă ghidează în lucrarea de duhovnic, m-am gândit să vă fac, cumva, părtaşi la acest moment, prezentându-vă ceea ce s-ar putea numi un „decalog al duhovnicului”. Mă gândesc că aceste 10 "sentinţe" ar putea fi de folos nu doar preoţilor (căci ei le cunosc, poate nu în maniera aceasta, mai „sistematică”), cât mai ales credincioşilor, spre a conştientiza şi mai mult ce izvor minunat de har vindecător clocoteşte în epitrahilul sub care îngenunchează spre a-şi mărturisi păcatele.

Iată cum „sună” aceste repere:

1) Păcatul este o boală a ființei umane, survenită în urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, spital, nu tribunal.

2) Penitentul trebuie abordat diferențiat, ținând cont de unicitatea fiecărei persoane umane, dar și în funcție de raportarea acesteia la păcat.

3) Spovedania este o taină prin care omul pătrunde din ce în ce mai profund în zone ale sufletului (mai puțin sau deloc „vizibile”), care necesită vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.

4) Ținta duhovniciei este îndumnezeirea omului, nu doar formarea de buni creștini pentru Biserică, buni cetățeni ai patriei ș.a.m.d.

5) Aplicarea canoanelor trebuie să se facă nu ad literam, ci după o evaluare a situației fiecărui penitent în parte; canonul nu este o pedeapsa de ispășit, ci o „schemă de tratament” duhovnicesc menită a crea condițiile apropierii de Dumnezeu.

6) Fără Sfânta Împărtășanie, creștinul nu poate avea viață în el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie să fim atenți și la pericolul de a vedea în ea un panaceu care acționează „magic”, independent de starea de conștientizare a celui care o primește.

7) O grijă permanentă a duhovnicului trebuie să fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos - Domnul și Mântuitorul, de a nu se pune pe sine în evidență, evitând, mai cu seamă, a crea un soi de „bisericuță” în jurul său.

8) Duhovnicul trebuie să fie atent ca, în relația cu ucenicul, să nu se situeze pe pozițiile celui care le știe pe toate, să nu cadă într-un moralism păgubitor sufletește, să nu judece pe cel care se spovedește, indiferent ce păcate i s-ar mărturisi, ci să se raporteze cu milă la căderile și neputințele acestuia.

9) Ucenicul trebuie îndrumat să apeleze și la alte mijloace care ar putea să-i folosească în evaluarea propriei sale vieți și în conștientizarea unor păcate, cum ar fi: lecturile duhovnicești, participarea la slujbe, pelerinaje, conferințe, seminarii etc., integrarea în anumite grupuri de terapie (mai ales în cazul persoanelor dependente și/ sau codependente).

10) Cea mai eficientă metodă de a ajuta la vindecarea (despătimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se strădui el însuși să dobândească de la Dumnezeu vindecarea/ mântuirea.

Cu siguranță, aceste zece repere nu sunt nici singurele și nici nu sunt în cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-aș bucura să existe cât mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, deopotrivă de importanță și pentru duhovnici, și pentru ucenicii lor. E de ajuns să ne uitam în jurul nostru (sau la propria noastră viață) spre a înțelege însă că, dacă nu facem din scaunul de spovedanie un spațiu cât mai familiar, ne vor deveni din ce în ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuală, spitalele, închisorile și, în ultimă instanță, cimitirele – ca locuri fără de speranță, nu ca „dormitoare” ale unei odihne orientate eshatologic.

De la același autor

Ultimele din categorie