Toate cele ce sunt, adică toate făpturile, sunt făcute pentru a fi cunoscute de minte sau mintea e făcută pentru a le cunoaşte într-o corespondenţă cu ele. Căci şi ea are, în fiinţa şi în lucrările ei, atributul existenţei. De aceea ea nu poate cunoaşte prin lucrările ei naturale pe Dumnezeu, Care e mai presus de categoria existenţei. Mintea trebuie înzestrată de Dumnezeu însuşi cu lucrarea Lui mai presus de lucrările ei naturale, ca să-L cunoască. Suntem deci departe de panteismul neoplatonic şi evagrian, care socotea că mintea, găsindu-şi unitatea ei ultimă, cunoaşte prin ea însăşi pe Dumnezeu cel Unul. Se afirmă aici clar transcendenţa lui Dumnezeu.

Dar nu se poate realiza nicio punte între minte şi Dumnezeu? Credinţa admite puntea harului. Harul poate fi însuşit de minte. Mintea poate deveni subiectul harului sau al lucrării lui Dumnezeu. Ea poate deveni subiectul cunoaşterii lui Dumnezeu prin har sau copărtaşă la cunoaşterea de sine a lui Dumnezeu. Ea se poate imprima ca subiect de Subiectul dumnezeiesc.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 56)