Taină anevoie de cuprins cu mintea, Crucea: „pentru iudei, sminteală, pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni 1, 23). Unii spun că, fiind instrument de tortură, Crucea n-ar trebui cinstită, că nu poţi, adică, cinsti un obiect care a provocat atâta suferinţă şi, finalmente, moartea Domnului (ei nu ştiu că Domnul putea să nu moară, chiar şi fiind deja spânzurat pe Cruce: „Hristos a fost Cel care a chemat moartea şi a murit atunci când a voit” – V. Arhim. Hierotheos Vlachos, „Predici la marile sărbători”, Editura Egumeniţa, 2004, p. 205). Alţii denaturează modul în care a iubit Domnul Crucea şi văd în durere ceva ce trebuie căutat cu orice preţ, căutând a se flagela mereu, părându-li-se că aşa ar fi părtaşi la suferinţa Răstignitului. Dar suferinţa nici nu e ceva rău în sine, nici nu trebuie căutată cu orice preţ. Conţinutul Crucii nici nu e, de fapt, suferinţa, ci dragostea. Dacă nu pricepem asta, nu putem pricepe nimic din Cruce sau din creştinism.

Când suntem îndrăgostiţi, „iubirea se înfige în fiinţa celui ce iubeşte ca o săgeată, de la cel pe care îl iubeşte, producând o rană în el. Căci iubirea ce se naşte în el este împreunată şi cu o suferinţă, dat fiind că nu-l are niciodată în mod desăvârşit în sine pe cel iubit. E o suferinţă şi o bucurie în acelaşi timp. Acesta e paradoxul dragostei. Suferinţa şi bucuria se află împreunate şi în sufletul îndrăgostit de Dumnezeu şi durează cu atât mai mult în chip neîncetat pentru faptul că Dumnezeu rămâne în veci necuprins, iar sufletul înaintează veşnic în cunoaşterea acestui necuprins al vieţii şi iubirii Lui, pe de o parte bucurându-se mereu, pe de alta, suferind de dorinţa de a cuprinde şi mai mult din El” (nota Părintelui Dumitru Stăniloae la Sfântul Grigorie de Nyssa, „Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor”, în PSB, vol. 29, EIBMBOR, 1982, p. 291). Deci suferinţa celui ce iubeşte, chiar şi când îmbracă durerea fizică, nu este un chin sau un drum închis, ci este impulsul care adânceşte şi mai mult dragostea. Dragostea, dacă vreţi, este ca un motor cu ardere internă în doi timpi: bucurie şi suferinţă, suferinţă şi bucurie...

Pentru a înţelege Crucea, trebuie să înţelegem, mai întâi, care este rostul nostru pe lume şi cum putem dobândi fericire veşnică. Ne explică, în duhul Sfinţilor Părinţi, tot Părintele Dumitru Stăniloae: „Fericirea şi binele real al făpturilor depind de recunoaşterea lui Dumnezeu de către ele şi de iubirea faţă de alte făpturi, pentru că făpturile nu au în ele infinitatea după care aspiră, ci trebuie să se întregească cu Dumnezeu, în Care e viaţa infinită, şi cu alte făpturi. Fiind mărginite, au nevoie de comuniune. Dar comuniunea cu alte făpturi, sau cu toate făpturile, nu o pot avea decât dacă ele se întâlnesc în Dumnezeu. Numai în El pot fi toate una. Există făpturi care se pot amăgi uneori cu ideea că sunt în sine virtual infinite şi că pot ajunge la ţinta trăirii lor actuale doar prin faptul că trăiesc aspiraţia spre infinit şi sunt făcute în aşa fel. Amăgirea constă în faptul că nu văd că numai dăruindu-se altor persoane, şi cu deosebire lui Dumnezeu, o făptură se înfăptuieşte real pe sine, întrucât prin aceasta le face şi pe acelea să i se dăruiască” (în nota 1518 la Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, în PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000, pp. 802-803). Aşadar, dragostea este continua dăruire către celălalt. Iar această dăruire nu e una condiţionată sau limitată – pentru că nici dorul după celălalt nu are limite –, ci e una jertfelnică şi ia chipul Crucii.

Deşi poate părea, din afară, frustrant şi obositor acest proces – această permanentă dăruire pentru celălalt –, în realitate doar aşa putem fi împliniţi şi putem găsi odihnă. După convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul spune ucenicilor care-L îndemnau să mănânce: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. (...) Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 32 şi 34). Aşadar, dăruindu-ne, făcând voia lui Dumnezeu, ne hrănim fiinţa noastră cu hrană dumnezeiască, cu dragoste desăvârşită. De câte ori vrea omul să-şi împlinească poftele, sau să afle odihnă în vacanţe prelungite, sau să obţină satisfacţii de tot felul de la cei din jurul său, de atâtea ori va ajunge să fie dezgustat, plictisit, neîmplinit. De câte ori, însă, cineva se dăruieşte celorlalţi, făcând risipă de efort, de daruri şi de timp preţios, tot de atâtea ori se va naşte în el o bucurie care îl va odihni.

Când mă însemnez cu semnul Sfintei Cruci, crucea mă susţine pe mine, nu eu pe ea. E ca şi cum aş pune în faţa trupului meu o nevăzută stavilă pentru toate poftele şi gândurile mele întinate. Când fac cruce mă agăţ de Cer, aşa cum braţul orizontal este prins pe cel vertical. Cum orizontala este mai aproape de vârful Crucii decât de baza ei, tot aşa şi eu, omul, deşi în trup, mă desprind de cele materiale, fiind chemat să fiu mai aproape de înălţimi, de cele nevăzute, decât de cele văzute – de care nu mă despart, dar care nici nu mă ţin legate. Tot semnul Sfintei Cruci fac peste cele din afara mea, mai ales peste cele pe care le mănânc sau beau, indiferent dacă sunt preot sau laic. Le recunosc, astfel, pe toate ca fiind daruri ale lui Dumnezeu, iar nu ca pe lucruri care mi s-ar cuveni de la sine. Ele devin, astfel, deşi rămân materie, mărturii ale iubirii lui Dumnezeu, de a Cărui prezenţă mă hrănesc şi mă încarc. Aşa cum prescura se preface în Trupul Domnului, păstrându-şi calitatea de pâine.

Aşa cum o declaraţie de dragoste poate să rămână doar o simplă înşiruire de cuvinte, dacă nu este acoperită şi de fapte, tot aşa purtarea unei cruci sau a unei cruciuliţe poate fi coborâtă la nivelul unor deşarte nădejdi într-un soi de talisman sau gândită ca afişare a unui accesoriu la modă. Se poate ajunge până-ntr-acolo încât să se împăuneze cineva cu purtarea unei cruci, redusă la statutul de decoraţie sau de trofeu. De unde şi vorba amară: înainte se răstigneau tâlharii pe cruce, astăzi se mai întâmplă şi invers, să fie răstignită crucea pe tâlhari. Dar chiar şi când este ignorată puterea ei sau chiar este luată în râs, Crucea îşi păstrează potenţialul şi sperie pe vrăjmaşii nevăzuţi, pe diavolii care nu suportă să vadă semnul Celui ce i-a biruit prin smerenie şi dragoste desăvârşită, „cu moartea pre moarte călcând”.

Dragostea de Cruce îmi deschide drumul către Dumnezeu şi către inima aproapelui. Dragostea de Cruce este leac pentru toate suferinţele şi neîmplinirile. Dragostea de Cruce dă sens vieţii mele şi face din moarte un vesel vornicel, ce trâmbiţează lumii apropiata nuntă a sufletului meu cu Mirele ceresc. Rănit de această dragoste, mă vindec de toate rănile pe care mi le-a făcut lumea sau pe care mi le-am făcut singur; cu rana pre rană călcând.