Nici sciții, nici tracii, nici sarmații, inzii și alte popoare sălbatice nu luptă atât, cât un cuget vinovat care se strecoară în suflet, și o poftă nesățioasă, și iubirea de arginți, și setea de putere, și râvna pentru lucrurile pământești. Căci acela este un război din afară, dar aici lupta este dinlăuntru.

Dar mai presus de orice este a vedea că relele zămislite în interior sunt mai grele și obișnuiesc să provoace moartea mai mult decât cele care vin din exterior. Căci și viermele care roade dinlăuntru lemnul îl distruge mai repede, iar bolile născute înăuntru distrug puterea trupului și sănătatea, mai mult decât cele din exterior. Și cetățile le distrug nu atât dușmanii din afară, cât luptele civile. 

La fel și cu sufletul: nu atât atacurile din afară, cât bolile născute înăuntru obișnuiesc să distrugă. Dar dacă cineva care are frica de Dumnezeu face totul pentru a alunga războiul și pentru a potoli patimile, ucigând ca pe niște fiare gândurile rele, fără să le lase niciun răgaz, acesta se va bucura de cea mai curată și mai adâncă pace. Când a venit Hristos, a dăruit această pace. Această pace și Pavel o dorea credincioșilor în fiecare scrisoare, zicând: „Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl vostru!”. Cel care are această pace nu numai că nu se teme de barbar și de dușman, ci nici de însuși diavolul nu se teme. Ci râde de toată ceata demonilor și este mai curajos decât toți oamenii, nefiind copleșit nici de sărăcie, nici îngreunat de boală și neputință, nici nu este tulburat de vreun necaz care cade pe neașteptate asupra lui, fiindcă sufletul, sănătos fiind și întărit, are puterea să suporte aceste atacuri cu toată ușurința.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 54)