Părintele David de la Bisericani: Cugetări despre moarte

11 Decembrie 2015 Maria Burlă Reflecții
 

„Fraților, omul, niciodată, în fața morții, nu este puternic. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Părintele Paisie Olaru în Convorbiri duhovnicești. Întrebat fiind de Părintele Ioanichie Bălan: Părinte, ți-e frică de ceasul morții?, el răspundea: Cum să nu îmi fie frică, căci și Iisus S-a cutremurat în ceasul morții și a zis: dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta. Și mai adaugă marele viețuitor al Sihăstriei de Neamț: „În viața mea am văzut sfârșitul multor părinți, dar n-am văzut pe nimenea atunci plângând”, arată Părintele ieroschimonah David de la Mănăstirea Bisericani.

Iubiți credincioși, de când este lumea și pământul, de când creștinismul a pătruns în lume, omul se îngrozește de mergerea la cele veșnice. Moartea a intrat în lume odată cu călcarea poruncii pe care Dumnezeu a dat-o primilor părinți: „Să nu mâncați din pomul acesta, nici să vă atingeți de el”. Dumnezeu a făcut un contract cu oamenii, contract pe care ei l-au încălcat și de aceea a trimis asupra lor moartea.

Moartea ne cutremură dintru începutul ființei noastre. Sunt momente în care ne gândim la ea și sunt momente în care o privim cu nepăsare. Sfânta Scriptură ne spune așa de frumos prin psalmistul David: „omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori. Că vânt a trecut peste el nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său”. Iată condiția unui dezolant adevăr.

„Ce este viața voastră? Suflare de vânt care trece și nu se mai întoarce”

La călcarea poruncii, Domnul a zis: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”. De altfel, și Apostolul Iacob, în epistola sa, spune spune clar: „Ce este viața voastră? Suflare de vânt care trece și nu se mai întoarce”. Iar Apostolul Pavel, în epistola sa către Corinteni spune că „ne-a zidit Dumnezeu ca pe niște osândiți la moarte”. El se referă, însă, la cununa aceea a muceniciei pe care aveau să o primească ei. Dar este valabil și pentru noi toți.

Walter Scott spune despre moarte că este un prim pas între timp și veșncie, iar Goethe afirmă că moartea este un musafir care niciodată nu este binevenit. Moartea vine, este ceva inevitabil, un lucru pe care noi toți îl trăim și face parte din existența noastră. Dar moartea ne trezește și un fel de teamă, teamă față de cel care a trecut la cele veșnice. Parcă mortul nu mai este al nostru, nu mai este cu noi. E adevărat; el este și din altă lume, și din lumea noastră. Mulți au frică de morți, de apropierea de cel mort, căci moartea trezește în om întotdeauna fiori.

„Că toți se nasc spre a muri,/ Și mor spre a se naște”

Fraților, omul, niciodată, în fața morții, nu este puternic. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Părintele Paisie Olaru în Convorbiri duhovnicești. Întrebat fiind de Părintele Ioanichie Bălan: „Părinte, ți-e frică de ceasul morții?”, el răspundea: „Cum să nu îmi fie frică, căci și Iisus S-a cutremurat în ceasul morții și a zis: dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta”. Și mai adaugă Părintele Paisie, marele viețuitor al Sihăstriei de Neamț: „În viața mea am văzut sfârșitul multor părinți, dar n-am văzut pe nimenea atunci plângând”.

De altfel, Gala Galaction, scriitorul nostru bisericesc, preotul, teologul, cel care a avut o viață atât de zbuciumată, în jurnal ne vorbește de bunicul său din partea mamei, de preotul Ostrianu, care spunea în ultimele clipe: „O, Doamne, nu știam cât de greu este să mori”.

Unora ne trimite Dumnezeu înger păzitor și sfârșit bun creștinesc, în pace. Altora ne trimite boli, ne trimite vestitori pentru spălarea păcatelor. Uitați-vă câtă teologie poată să fie cuprinsă în două versuri ale lui Eminescu: „Că toți se nasc spre a muri,/ Și mor spre a se naște”. În aceste versuri se cuprinde credința lui Eminescu, că noi murim spre a ne naște la o nouă viață, veșnică.

De la același autor

Ultimele din categorie