Și râvna poate duce la păcat. Scurt popas scripturistic

 

Saul devine convins că el este unealta lui Dumnezeu; că prin el Domnul va izbăvi pe Israel; că el este cel ales. El și nu altul. Dorind să împlinească cuvântul lui Dumnezeu, regele Saul pierde legătura cu Domnul. Smerenia este înlocuită cu mândrie, ascultarea cu propria părere, iubirea cu ură. Astfel încât, râvna lui, lipsită de smerenie, de ascultare și de iubire, deși îndreptată către Dumnezeu, îl duce în cele din urmă la păcat.

Cu siguranță nu există creștin atașat la valorile și viața Bisericii sale, care să nu fi auzit despre Sinodul din Creta; un sinod mult așteptat, dar în același timp și contestat. Dincolo de deciziile luate la acest sinod, dincolo de participanții din diferite Biserici naționale, ale Bisericii Ortodoxe una, rămâne valul uriaș de discuții ridicat de acest sinod. Creștinii vorbesc în biserici, prin media și pe internet. Mai ales pe internet. Aceasta arată de fapt și o împărțire a creștinilor ortodocși. Unii au puține informații despre Sinod, dar îl privesc ca pe o întrunire ortodoxă ce a avut rolul de a întări viața Bisericii. Alții sunt indiferenți sau caută informații despre ce s-a întâmplat și s-a discutat acolo. Iar unii condamnă cu vehemență sinodul, deciziile și participanții la această întrunire ortodoxă. Deci sunt cei care apără, cei care acuză și cei cărora nu le pasă.

Dacă cineva ar dori să urmărească aceste discuții, ar putea vedea că primele două categorii au un numitor comun. Deși se situează pe poziții adverse, există totuși ceva care le leagă: dragostea de Biserica lui Hristos și dragostea față de Dumnezeu. Unii apără din dragoste, în timp ce alții acuză tot în numele aceleiași iubiri. Fără a vorbi despre necredință sau rea voință, se poate observa că râvna față de cuvântul lui Dumnezeu poate îndepărta de Acesta.

Toate aceste discuții aprinse și însoțite de gesturi și cuvinte grele au găsit un ecou în Sfânta Scriptură, într-un episod care arată că râvna poate duce și la păcat.

Este vorba de Saul, primul rege al Israelului biblic. El este ales și înscăunat rege într-un moment în care autoritatea lipsea cu desăvârșire în Israel. Haosul caracteristic acestei perioade este descris de autorul cărții Judecătorilor prin următoarea remarcă: „în zilele acelea nu era rege în Israel și fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate” (21, 25). Cererea poporului de a primi un rege reprezintă lepădarea Dumnezeului legământului și dorința lor de a fi asemenea celorlalte popoare (I Regi 8, 4-5).

Saul, unsul Domnului

Această alegere și ungere a lui a născut și o serie de întrebări. A fost bună sau nu această alegere? A dorit cumva Dumnezeu să-și pedepsească poporul prin înscăunarea lui Saul? Am întâlnit opinii care susțineau că această alegere era o modalitate prin care Domnul dorea să le arate israeliților răul pe care un rege îl poate provoca poporului. Este destul de hilară ideea de a-L prezenta pe Dumnezeu asemenea unui om supărăcios, care se răzbună într-un mod copilăresc pe cei care au opinii diferite. Domnul arată că Saul este cel care va răspunde nevoilor poporului,  deoarece „acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna filistenilor, căci am căutat spre poporul Meu, deoarece strigătul lui a ajuns până la Mine” (I Regi 9, 16).

Încă de la început, autorul îi creează lui Saul o imagine cu totul aparte. Aspectul fizic îl prezintă pe fiul lui Chiș ca fiind un om deosebit, așa cum nu se mai întâlnea în Israel: „tânăr și frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul” (I Regi 9, 2). Cu siguranță că descrierea făcută acestuia avea rolul de a arăta ca Domnul a ales spre a fi rege pe cel mai bun dintre ei, astfel încât israeliții să accepte alegerea făcută de Dumnezeu (deși existau și nemulțumiți I Regi 10, 27).

Dar oare alegerile divine se bazează doar pe imaginea externă? Domnul alege doar după partea din afară? Dacă Saul era tânăr, frumos și înalt, îl făceau aceste calități fizice și o persoană morală, cu frică de Dumnezeu, demnă de a conduce poporul ales? Textul biblic arată că nu întotdeauna frumuseții exterioare îi corespunde una interioară, sufletească. Însă în cazul lui Saul lucrurile par a se potrivi: cel ales întrunea și calitățile duhovnicești pentru aceasta.

Întâlnirea dintre Saul și Samuel este determinată de faptul că cel din urmă era plecat să caute asinele tatălui său. Textul biblic arată că acea căutare a fost una extrem de intensă (I Regi 9, 4-5). Saul pare a se plia imaginii păstorului celui bun, care își caută oaia rătăcită, doar că în acest caz oile sunt înlocuite cu asinele. Dar imaginea păstorului responsabil este identică. Mai mult, atunci când această căutare nu își atinge ținta, gândul lui Saul, la îndemnul slujitorului său, se îndreaptă către omul lui Dumnezeu. El nu cere ajutor de la o vrăjitoare, cum va face ulterior, ci apelează la Dumnezeul părinților săi.

Când Samuel încearcă să îi dezvăluie alegerea pe care a făcut-o Domnul, Saul îi arată poziția sa socială „nu sunt eu oare fiul lui Veniamin, una din cele mai mici din semințiile lui Israel? Și familia mea oare nu este cea mai mică din toate familiile seminției lui Veniamin?” (I Regi 9, 21). Obârșia lui Saul era una modestă: din cea mai mică seminție și din cea mai neînsemnată familiei a acestei seminții. Și el era conștient de această descendență. Dar, din această perspectivă, alegerea lui se încadrează în tiparul alegerilor divine, prin care Domnul înțelegea să izbăvească pe Israel: oameni simpli, lipsiți de putere, pentru ca israeliții să înțeleagă că ajutorul vine de la Dumnezeu.  

Deși Samuel îi dezvăluise faptul că el va fi rege, Saul pare a refuza această poziție în Israel. Atunci când Domnul arată poporului viitorul lor lider, sunt aduse toate semințiile. Nominalizarea se restrânge până se ajunge la seminția lui Veniamin, la Saul, însă acesta nu iese să își primească cu bucurie rolul de rege, ci se ascunde printre lucruri de ochii poporului (I Regi 10, 19-23). Nu își dorește această responsabilitate și demnitatea regală. Nici chiar după ungerea și recunoașterea lui care rege, Saul nu profită de prerogativele sale. Atunci când locuitorii din Iabeșul Galaadului vin să îi ceară ajutorul, „marele” rege al lui Israel era „la câmp, în urma boilor” (I Regi 11, 5). Activitatea lui nu are nimic din cea a unui rege obișnuit. Saul își vedea de vechile sale îndeletniciri.

Ceea ce-l caracterizează pe Saul în aceste momente este responsabilitatea, jertfelnicia, smerenia, credința în Dumnezeu.

Căderea lui Saul

Mărirea și puterea schimbă omul. Același lucru se întâmplă și cu primul rege al lui Israel, deoarece Saul se schimbă la nici un an de când a fost ales rege. Prima greșeală menționată de autorul biblic este legată de lupta împotriva filistenilor, dușmanii poporului lui Dumnezeu. Textul scripturistic descrie amănunțit evenimentele și locul în care se desfășoară. Ideea este că Saul a așteptat opt zile, timpul hotărât de Samuel, însă văzând că acesta întârzie, decide să aducă singur jertfă lui Dumnezeu, pentru a putea purcede mai repede la luptă împotriva filistenilor (I Regi 13). Venirea profetului atrage și mustrarea lui Saul pentru faptul că el și-a depășit atribuțiile. În primul rând, jertfa nu putea fi adusă decât de către slujitorii Domnului, cei care fuseseră aleși din seminția lui Levi, pentru slujirea la Cortul Sfânt. Mai târziu, un alt rege care va încerca să facă un lucru asemănător va fi lovit cu lepră (II Cronici 26). În al doilea rând, Saul trebuia să îl aștepte pe Samuel, însă dorința de a lupta împotriva filistenilor a fost mai puternică decât ascultarea de profet.

Cel de-al doilea păcat al regelui Saul este legat tot de războiul cu filistenii și de dorința lui de a înfrânge dușmanii lui Israel. În esență, de fapt acestea fuseseră cuvintele lui Dumnezeu cu referire la slujirea lui: „acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna filistenilor” (I Regi 9, 16). O astfel de intenție a stat la baza interdicției pe care Saul o pune asupra poporului, ca nimeni să nu mănânce până ce filistenii nu vor fi învinși (I Regi 14, 24). Literatura patristică (Tertulian, Fer. Ieronim) vede această interdicție ca un post solemn raportat la Dumnezeu. Atât de solemn, încât deși Ionatan nu a știut de el, totuși trebuia să fie pedepsit pentru încălcarea lui. Decizia lui Saul, deși extrem de bine intenționată, lupta împotriva dușmanilor lui Israel, duce în cele din urmă la căderea poporului în păcat: oamenii au mâncat carne cu sânge în ea (I Regi 14, 32), lucru interzis încă din timpul legământului noetic (Facere 9, 4).

Ultimul păcat, cel care face ca Dumnezeu să își îndrepteze definitiv fața de la Saul este cel pe care regele îl săvârșește în timpul luptei cu amaleciții. Porunca lui Samuel fusese una extrem de clară: să nu cruțe nimic, om sau animal. Însă Saul cruță pe Agag, regele amalecit, dar și o parte din turmele acestuia (cele mai bune). Primind veste de la Dumnezeu despre ceea ce s-a petrecut, Samuel îl mustră pe Saul. Scuza pe care o invocă regele lui Israel este una extrem de interesantă: „le-am adus (turmele n.a.) de la Amalec, de vreme ce poporul a cruțat pe cale mai bune din oi și din vitele mari, ca să fie aduse jertfă Domnului Dumnezeului tău” (I Regi 15, 15). Deci cruțarea turmelor nu s-a făcut pentru folosul regelui sau al ostașilor săi, sau pentru interesul poporului, ci prin raportarea la Dumnezeu: să fie aduse jertfă. Și în cazul acesta, gândul lui Saul a fost tot la Domnul, ca prin gestul lui să mulțumească pentru ajutorul primit de la El. Sfântul Ioan Casian[1] observă că Saul a fost păcălit de întuneric, gândindu-se că propriile jertfe vor fi primite de Dumnezeu mai mult decât ascultarea de cuvântul lui Samuel. Unei astfel de decizii, profetul îi răspunde că Domnul preferă mai mult ascultarea, decât jertfele și arderile de tot (I Regi 15, 22-23). Consecința acestui ultim păcat este lepădarea lui Saul de către Dumnezeu: „pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel” (I Regi 15, 23).

După acest ultim păcat, Saul nu mai are puterea de a se întoarce către Dumnezeu. Își cere iertare, dar cererea lui este lipsită de părere de rău, de regret. Sfântul Grigorie cel Mare observă că Saul și-a pierdut smerenia care-l caracteriza la început și a devenit plin de sine și mândru. Deplin convins că el este alesul și unsul Domnului, regele pierde ceea ce era mai important: legătura cu Dumnezeu. În toate acțiunile sale întreprinse până în acest moment, Saul a dorit să slujească Domnului și să îi împlinească cuvântul Său. Din râvna de a nimici pe filisteni, dușmanii poporului ales, aduce jertfă și impune poporului interdicția de a nu mânca. Aceeași râvnă față de Dumnezeu îl face să păstreze turmele lui Amalec, pentru a fi aduse jertfă Dumnezeului legământului. Până în acest moment, Saul nu s-a raportat deloc la sine însuși sau la propriul interes. Textul biblic pare a arăta că aproape întotdeauna a primat interesul divin. Prin comparație, se poate spune că regele Saul a greșit dorind să slujească lui Dumnezeu, în timp ce regele David păcătuiește urmându-și doar propriile interese (relația și căsătoria cu Batșeba, uciderea lui Urie).

Saul devine convins că el este unealta lui Dumnezeu; că prin el Domnul va izbăvi pe Israel; că el este cel ales. El și nu altul. Dorind să împlinească cuvântul lui Dumnezeu, regele Saul pierde legătura cu Domnul. Smerenia este înlocuită cu mândrie, ascultarea cu propria părere, iubirea cu ură. Astfel încât, râvna lui, lipsită de smerenie, de ascultare și de iubire, deși îndreptată către Dumnezeu, îl duce în cele din urmă la păcat.

Exemplul lui Saul se dovedește atât de valabil în aceste zile când, din râvnă față de Dumnezeu, se renunță la smerenie, la ascultare și la iubire. Mai ales la iubire...

 

[1]Pentru referințele patristice, din dorința de a facilita accesul direct la relatările despre Saul, am folosit lucrarea Ancient Christian Commentary on Scripture. Old Testament, vol. IV, InterVarsity Press, Illinois, 2005

De la același autor

Ultimele din categorie