În vremea aceea, plecând Iisus din Ierihon, mulţime mare venea în urma Lui. Şi iată doi orbi, care şedeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David! Dar mulţimea îi certa ca să tacă; ei însă şi mai tare strigau, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David. Şi Iisus, stând, i-a chemat şi le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Zis-au Lui: Doamne, să se deschidă ochii noştri. Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor şi ei îndată au văzut şi I-au urmat Lui. (Matei 20, 29-34) (Sâmbătă în săptămâna a 12-a după Rusalii)

Episodul acestei minuni relatate de Sfântul Matei face legătura între istorisirea de dinainte, despre cererea lui Ioan și Iacov, însoțiți de mama lor, de a primi statutul de cei mai importanți ucenici, la care Domnul Hristos a răspuns explicându-le greutatea apostolatului, respectiv cea următoare, anume ajungerea într-un sat din apropierea Ierusalimului, unde Mântuitorul a pregătit intrarea Sa în sfânta cetate, trimițând doi ucenici înainte. Întâmplarea e relatată în mod asemănător în Evanghelia după Marcu (10, 46-52), unde se mai amintește că minunea s-a întâmplat în cetatea Ierihon, dar acolo e vorba numai despre un singur orb vindecat și nu de doi, fiindu-i dat și numele sau mai bine zis indicația apartenenței, Bartimeu, adică fiul lui Timeu.

Evanghelistul Matei notează că doi orbi ședeau lângă drum. Contradicția nu este atât de mare pe cât ar părea să se vadă. Sunt mai multe exemple de acest gen în Scripturi. De pildă, Matei spune că în ținutul Gadarenilor Mântuitorul a vindecat doi îndrăciți (Matei 8, 8), în timp ce Marcu (5, 1-2) amintește doar de unul singur. Explicația este aceea că deseori povestirile nu s-au transmis direct de către martori oculari, ci au fost păstrate peste generații pe cale verbală. Marcu nu a fost martor direct la evenimente, ci a scris ceea ce a auzit din povestirile Sfântului Apostol Petru. Un alt motiv al diferenței dintre povestiri este acela că uneori se evidențiază o persoană din cele două și atunci se poate să fi rămas menționată numai aceea. De exemplu, dacă Marcu scrie despre orbul Bartimeu, se prea poate ca acela să fi fost mult mai cunoscut de comunitatea creștină primară sau chiar de Apostolii care au amintit de el poate și cu alte ocazii în timpul propovăduirii lor, în timp ce celălalt a rămas anonim.

De fapt, important pentru istoria biblică este altceva, anume atitudinea celui bolnav sau a celor bolnavi înaintea Domnului. Stând lângă drum, ei strigau chiar dacă mulțimea îi certa să tacă, „miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!”. E important de urmărit insistența lor în rugăciune, deși acolo se aflau unii care le stăteau împotrivă și îi admonestau să tacă, de parcă Hristos venise numai pentru o anumită categorie de oameni și nu pentru toți. Pe lângă aceasta, e important faptul că ei Îl numeau pe Iisus „Fiul lui David”, adică descendent din familia regală davidică, un altfel de a spune că e Mesia, Mântuitorul cel vestit de proorocii lui Israel. Iar atunci Domnul i-a chemat și i-a întrebat ce voiesc. Ar părea o întrebare de prisos, din moment ce era clar că sunt orbi și doresc să vadă. Însă nu e așa. De pildă, după Învierea Domnului, la un moment dat Petru și Ioan urcau să se roage în templu și la una dintre porți se afla un cerșetor olog care cerea milă (Fapte Apostoli 3,3). Iar Petru i-a zis că aur sau argint nu are, prin urmare ologul nu cerea vindecare, ci o pomană. Era resemnat cu starea lui, dar Petru l-a vindecat în numele lui Iisus Hristos.

Revenind la întâmplarea din această Evanghelie, aflăm că cei doi orbi au cerut explicit să li se deschidă ochii. Nu au cerut simplu să vadă. Probabil că orbirea lor era așa de adâncă încât ochii le stăteau închiși. Domnul Hristos nu a mai zăbovit, ci făcându-I-se milă, S-a atins de ochii lor și îndată au văzut. Și urmarea întâmplării e importantă aici fiindcă Evanghelistul a mai notat că cei doi orbi L-au urmat pe Domnul. Nu este clarificat în Scripturi ce înseamnă aceasta. Fie că au mers cu Hristos o vreme, fie că au devenit ucenici ai Lui, deși nu li se știe numele. Se poate totuși presupune că unul dintre ei este Bartimeu. Încă mai mult decât minunea însăși, mesajul Evangheliei acestei zile este important fiindcă dă un indiciu despre ceea ce înseamnă rugămintea rostită din inimă, care nu se lasă intimidată de lume sau de problemele vieții, ba chiar devine strigăt: „Doamne, miluiește-mă!”. La o asemenea rugăciune Dumnezeu nu rămâne surd.